depune pe straturile din grădină, la rădăcina pomilor din livadă, în brazda de pe câmp etc. Pe lângă proprietăţi de fertilizare şi fecundare, cenuşa rituală e un mijloc apotropaic: „ în ziua de Macini (9 martie), femeile înconjoară casele cu cenuşă ca să nu poată intra şarpele în casă” l (A. Go-rovei, Credinţi, 227). Proprietăţile magice ale cenuşii, în tradiţia populară, au fost transferate leşiei. De pildă, Sfânta Vineri, ca una din străvechile „zeiţe-mume” ale daco-româ-nilor, se supără şi pedepseşte pe femeile care fac leşie în ziua ei (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 117-118).

  CEEBUL: /Animal totemic şi strămoş mitic ai unor popoare din emisfera nordică (celţi, germani), prezent în unele rituri de întemeiere şi de trecere, cerbul oimbolizează renovarea ciclică, lumina; e mesagerul divin, ^animalul psihopomp şi întemeietor/E sinonimul forţei virile, al agilităţii, vitezei, dar şi al sfiiciunii şi însingurării. Legătura mitologică a cerbului cu lumea de sus se explică prin identificarea coarnelor sale lungi şi ramificate cu razele soarelui şi crengile copacului. Ele se reînnoiesc periodic; de aceea, cerbul este şi un simbol al regenerărilor şi renovărilor din natură. Coarnele sale sunt folosite ca talismane sau ca material pentru prepararea unor droguri ale longevităţii. Se pare că cerbul (sau renul) a fost utilizat ca animal de călărie sau tracţiune înaintea domesticirii calului, de unde au derivat funcţiile sale de animal psihopomp (călăuză a sufletelor pe lumea de dincolo), intermediar intre lumi sau mesager divin. Basmele, legendele, colindele, credinţele, ca şi prezenţa constantă a cerbului în jocurile de măşti furnizează numeroase argumente în favoarea recunoaşterii caracterului totemic al acestui animal în spaţiul carpato-danubiaN. În oraţiile de nuntă, ca şi în colindele cu u, n conţinut marital, cerbul simbolizează mirele şi, mai mult decât atât, el este „imaginea forţei generatoare de viaţă, a zeităţii care asigură fertilitatea naturii” (M. Coman, Izvoare mitice, 127). Credinţele referitoare la cerb, privit ca un adevărat zeu al fertilităţii şi fecundităţii, se explică, în bună parte, şi prin faptul că „cele mai vechi resturi ale uneltelor primitive întrebuinţate în neolitic în serviciul agriculturii trebuie considerate coarnele de cerb, întrebuinţate ca târnăcop, sapă şi chiar plug” (Romulus Vuia, Studii de etnografie şi folclor, 87). Imaginea cerbului zugrăvită pe pereţii peşterilor din paleolitic, prezenţa lui în arta decorativă românească, au evidente funcţii magice de stimulare a forţelor vieţii şi de apărare împotriva tuturor influenţelor nefaste. Rar se întâmpla ca într-o casă tradiţională românească, mai ales în zona nordică a ţării, să nu descoperi măcar un singur exemplar de coarne de cerb (sau căprior) aninate de perete, păzind liniştea şi bunăstarea familiei. Nu în ultimul rând, în credinţele daco-românilor, ca şi la o serie de alte popoare din Europa şi Asia, cerbul este şi unul din stăpânii crugului timpului, marcând hotarele dintre anotimpuri, mai ales limita dintre vară şi toamnă. La multe popoare din aria noastră culturală există credinţa că sezonul scăldatului se termină după ce un cerb mitic spurcă apele: „in ziua de Schimbare la faţă (6 august), cerbii se scaldă în apă de izvor, răcind-o prin urina ce şi-o lasă în ea, din care cauză nu mai este bună de scăldat” (A. Gorovei, Credinţi, 11).

  CERCUL: în cadrul simbolic al figurilor geometrice, cercul ocupa un loc important, alături de centru, cruce, pătrat şi triunghi. E simbolul perfecţiunii, omogenităţii, mişcării imuabile şi eterne care nu are nici început, nici sfârşit. Pe plan cosmic, simbolizează cerul, în opoziţie cu pătratul care e simbolul pământului.

  „Este şi simbolul timpului, al veşnicei reînceperi, redate în plan iconografic prin imaginea şarpelui ce-şi muşcă coada. Cercul limitează un spaţiu, dar mişcarea de rotaţie care formează acest spaţiu este potenţial

  ; infinitĂ. În felul acesta, cosmosul, în multe tradiţii mito-poetice, e consil derat o sferă (grafic, un cerc), dinde limitele sale fiind haosul. Toate punctele cercului sunt la aceeaşi distanţă de centrul invizibil, în acest sens, el reprezintă zeul şi crea-ţiunea sa. Cercul e o metonimie a zeului: zeul-soare e un cerc (coroana discoidală a lui Ra, discul cu aripi al lui Aton etc). Se remarcă, de asemenea, legătura aproape universală a cercului (şi a altor figuri rotunde) cu principiul feminin. La majoritatea popoarelor lumii, cercului i se atribuie puterea magică de apărare. De aici derivă locuinţele şi aşezările circulare, forma circulară a stânelor, taberelor de luptă, precum şi tragerea unei brazde magice în jurul caselor şi satelor în caz de pericol.

  Un caracter ritual, izvorât din simbolismul cercului, il au toate mişcările de înconjurare a unui obiect sacru (circumvenire, circumducţie şi circumgestatio). Magia cercului oerotitor în cultura populară se concreti-j zează în întrebuinţările rituale şij funcţiile apotropaice asociate ineluluL cercelului, ocolului vitelor, brâului horei – dans ce reprezintă un adevărat „sigiliu” în riturile fundamentale ale vieţii de familie. Adevărate arhetipuri ale cercului ocrotitor il pot reprezenta sistemele de apărare a animalelor (de ex. Hergheliile de iepe împotriva lupilor) sau roata oamenilor strânşi în jurul focului pe timp de noapte. Ritul magico-sim-bolic cel mai important din viaţa satului românesc – colindul, chiar dacă are ca etimon direct calaendele lui Ianuar, poate fi legat de ideea procesiunii de jur-împrejur. Etimonul indo-european respectiv il descoperim în cuvintele româneşti colac, ocoi, legate de slavul okoli „cerc” sau kolo „roată” (Tr. Herseni, Forme străvechi, 257).

  CERŞETORUL: Atitudinea plină de ambiguitate şi extrem de contradictorie ce se manifestă de-a lungul istoriei faţă de această categorie de oameni, atestă ambivalenţa cerşetorului ca figură mitico-simbolică. Numele său în limbile slave (uhog „al Domnului”) atestă natura lui sacrală. Cerşetorul putea fi trimisul zeiloR. În povestirile şi legendele româneşti, Dumnezeu sau Sf. Petru adesea se deghizează în cerşetori sau în strămoşul mitic venit în lumea celor vii. De aici ospitalitatea, dărnicia, dar şi frica faţă de cerşetor. El poate fi şi incarnarea demonului răuluI. În folclorul românilor, solomonarii iau adesea aspectul de cerşetor. Dar tot atât de bine pot fi socotiţi drept reprezen-

  — Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească tanti ai lumii căzute în păcat, de unde prigonirea şi pedepsirea lor, mai ales în Vestul Europei (J. Delumeau, Frica în Occident, II, 374-389).