class="p1">  Aşadar, toleranţa şi dărnicia, uneori excesive ale românilor faţă de cerşetori (lucrul acesta adesea ii uimeşte pe străini) îşi au o întemeiere mitică de lungă tradiţie culturală, în care păgânismul s-a împletit în mod organic cu caritatea creştină. De aceea, astăzi e greu să afirmi dacă ofranda destinată cerşetorului este un act de magie apotropaică sau o jertfă şi un act de binefacere creştinească. Acest tremendum, cu întreaga sa ambivalenţă, pe care il încearcă românul în faţa unui cerşetor, il surprinde foarte bine Tr. Gherman în interesanta sa carte dedicată meteorologiei populare: „Prin satele româneşti adeseori vezi cerşind din casă în casă câte un om zdravăn, binefăcut şi sănătos, căruia i se deschid toate porţile, iar dărnicia românului, şi altfel proverbială, l-ar îngrămădi cu toate bunătăţile mesei şi cămerii lui. Nu vezi să-1 hăituiască de la o singură casă, o vorbă aspră n-auzi de la nirne, iar privirile ce i le aruncă nu sunt de compătimire, ci, din contră, se uită la acest cerşetor cu un fel de sfială şi umilire ce ţi-o insuflă convingerea că în faţa ta ai un om mai altfel decât tine, un om superior. Dar dacă ai şti că cerşetorul acesta la o adică nu e cerşetor simplu avizat la mila oamenilor, ci e solomonar, şi dacă ai şti ce convingere nestrămutată are poporul despre solomonari, paradoxul acesta l-ai afla de o urmare firească, enigma ţi-ar fi dezlegată” (Meteorologia populară, 141).

  CHEIA: Simbolismul cheii se află, mai întâi, în legătură cu dubla funcţiune a acestui obiect: a închide şi a deschide intrările. Semnifică misterul, dar şi cunoaşterea acestui mister, accesul către secrete, confidenţă, iniţiere. E în acelaşi timp simbolul puterii unor fiinţe divine (cheia Sf. Petru) sau lumeşti (oferirea cheii oraşului unui învingător sau cetăţean de onoare). În psihanaliza lui Freud, cheia e un simbol falie; supoziţia poate fi susţinută şi de unele argumente de ordin etnologic. Cheia şi lacătul reprezintă complementaritatea principiilor masculin şi feminin, concretizate în tradiţia românească prin diadele simbolice, precum Soarele şi Luna, cerul şi glia, focul şi apa, ciocanul şi nicovala, fusul şi furca etc. Etnologul ieşean Petru Caraman arată că într-o serie de basme româneşti şi ale popoarelor slave din vecinătatea noastră se întâlneşte motivul pierderii cheii în context marital, de unde rezultă destul de clar că această cheie este o alegorie a mirelui, iar broasca (lacătul) e simbolul miresei (Pământ şi apă, 7). În aria culturală românească, ceremonialul de nuntă din zona Bihorului include un moment ludic, denumit „Cântecul lăcăţii”, constând dintr-o seamă de întrebări ce se pun mirelui, iar cunoaşterea răspunsurilor corecte trebuie să dovedească faptul că junele este apt să facă faţă rolului de viitor soţ (O. Bârlea, Folclorul românesc, I, 430). Una din superstiţiile tipic feminine, înregistrată în arealul nostru, este ruperea cheii: E rău când ţi s-a rupe cheia-n uşă ori în lacăt. Femeile mai ales se tem grozav„ (A. Gorovei, Credinţi, 49). Numărătorile din jocurile tradiţionale de copii, care păstrează fragmente, uneori alterate de timp, ale unor vechi formule magice, adesea conţin motivul „cheii„ şi descuierii „lădiţei„ vădind un subtext erotic sau de magie a fecundităţii: „Vine grecu mânios/Cu un dinte ruginos:

  — Dă-mi, mamă, cheiţele, /Să-mi descui lădiţele, /Să văd coconitele. /– Nu-s la mine, /Vai de mine, /Şi-i la Badea-n Bucureşti, /După casele domneşti, /Un'să ouă raţele, /Unde fată vacile, /Bâc! Săracile„ (Neagu, 48). De prezenţa cheii şi lacătului în magia fertilităţii ne vorbesc şi unele obiceiuri ale căror sensuri au fost, ulterior, deviate: „Când semeni grâu de primăvară, ori grâu curat, atunci se pune în grâul din care semeni o lăcată închisă, şi să nu vorbeşti cu nimeni nimic, că atunci şi gura păserilor va fi închisă şi nu vor putea mânca grâul” (A. Gorovei, Credinţi, 104).

  CIOARA: Pasăre de culoare neagră, cu un croncănit neplăcut, dar cu o „inteligenţă” mult mai evidentă decât la alte zburătoare. Cum ruda ei foarte apropiată, stăncuţa, poate fi domesticită şi chiar învăţată să scoată câteva strigăte repetabile, asemănătoare unor cuvinte omeneşti, cioara e considerată la români o pasăre oraculară. Din punct de vedere mitologic, se confundă adesea cu corbul, fiind un fel de „umbră” a acestuia din urmă (M. Coman, Mitol, poP. Rom., II, 37-38), împrumutând de la el simbolismul funest, cu accente demonice. Figurează printre simbolurile morţii, sinistrului, tenebrelor, murdăriei şi furtişagului, dar nu este lipsită şi de o anumită ambivalenţă ce caracterizează simbolurile lumii de dincolo întruchipând spiritele strămoşilor. Deşi nu este o pasăre călătoare, are obiceiul ca, în anumite perioade ale anului (mai cu seamă vara), să plece în stoluri mari undeva departe, dispărând parcă din raza socio-cosmosului uman. De unde şi credinţa că pleacă pe tărâmul de dincolo; se crede că îşi scaldă puii în „apele dintre hotare”, că îndeplineşte acolo şi alte funcţii sacrale. De aceea, în basme, ea are rolul unui animal adjuvant, care aduce eroului un aliment ori o substanţă cu virtuţi ieşite din comuN. În folclorul copiilor, cioara apare drept un donator mitic. La căderea unui dinte de lapte, copilul, stând cu spatele, il aruncă peste umăr pe acoperiş, rostind formula magică: „'Na, cioară, un dinte de os/Şi dă-mi un dinte de oţel”. În acest ritual de magie infantilă, numele ciorii poate fi înlocuit prin-tr-o perifrază encomiastică, denotând sacralitatea donatorului mitic: „Pasărea lui Dumnezeu, na-ţi un dinte de fier şi dă-mi unul de oţel” (T. Pa-pahagi, Mic dicţionar folkloric, 209). După o legendă, cu largă răspândire în Moldova, „cioarele, pentru că mănâncă tot felul de seminţiuni, trebuie să ducă fel de fel de seminţuri la o mănăstire de călugări – toţi sfinţi – şi care se află în nişte os-troave şi nu poate nici cum să se întâlnească cu oamenii din lumea asta. Călugării aceştia trăiesc numai dârî ceea ce li-aduc cioarele. De aceea, când lipsesc vara cioarele, ele-s duse să-şi facă datoria lor” (A. Gorovei, Credinţi, 50). Dar aceste note ale simbolismului benefic atribuit ciorii sunt umibrite şi chiar dominate de aspectul funerar şi demonic al acesteia. Se crede că, îndeobşte, croncănitul 'dorilor anunţă o nenorocire, moartea cuiva din casă