sau, în cel mai bun caz, stricarea vremii (A. Fochi, Datini, 241). Se mai crede că „cioara e pasărea ţiganului; e obraznică ca el” (Tipol. Haşdeu, 291). În practica descântatului şi a farmecelor se întrebuinţează părţi din trupul sau măruntaiele ciorii (Gh. Ciauşanu, Superstiţii, 87). Caracterul marcat, sub aspect numenal, al acestei păsări în bestiarul simbolic românesc este subliniat şi de faptul că în calendarul poporului ii este rezervată o zi, Marţea Ciorilor: e una din zilele de marţi din cârnelegi, ultima săptămână înaintea lăsatului de carne, ţinută „pentru ca ciorile să nu strice semănăturile” (T. Pamfile, Agricultura, 14).

  CIUMA: Această boală epidemică era considerată din cele mai vechi timpuri drept unul din cele mai mari flageluri ale omenirii, care a venit în Europa, după cât se pare, din Orient, în primele secole ale erei noastre. Datările sunt nesigure, deoarece „ciumă” sau „pestă” se numeau toate bolile epidemice care secerau mii de vieţi omeneşti. Întâia desemnare sigură a ciumei o găsim într-un fragment al medicului Rufus din Efes, care a trăit pe vremea împăratului Traian. Sub împăratul Jus-tinian, ea bântuie prin Europa timp de 50 de ani (531-589). Epidemiile de ciumă sau „moarte neagră”, cum i se mai spunea în Evul Mediu, s-au repetat de nenumărate ori pe continentul nostru, afectând şi populaţia Ţărilor Române. Ultima mare epidemie se pare că a fost vestita „ciumă a lui Caragea” din 1813 (I. A. Can-drea, Folklor medical, 132). Nu este de mirare că groaznica boală infec-ţioasă a fost personificată, mitologi-zată şi a generat legende şi numeroase practici magice de apărare, prevenire sau lecuire.

  În folclorul românesc, Ciuma are înfăţişarea unei femei bătrâne şi hâde, îmbrăcate în alb, cu o seceră în mână; uneori, are cap de om, coarne de bou, coadă ca de şarpe, în vârful căreia se află un ghimpe mare, „cu care inghimpează oamenii şi-i umple de boală” (S. FI. Marian, Sărbătorile, II, 21). Despre lupta disperată a locuitorilor satelor româneşti împotriva Ciumei aflăm din relatarea nunţiului papal Bandinus, care la 22 noiembrie 1646, vizitează satele de lângă graniţă din vecinătatea Lucă-şeştilor şi spune că a văzut cum „prea superstiţioasa naţiune română ridicase priapos la toate răspântiile drumurilor cu următoarea figură: ţăranii tăiaseră un stejar foarte mare, căruia meşterii ii dăduseră formă de faţă omenească, ii puseră picioare şi mâini. Statuia aceasta primejdioasă ţinea în mâna dreaptă un sceptru, adică un arc întins cu două săgeţi, în mâna stângă cu o lance care vibrând părea că ameninţă cu lovitura. Naţiunea (română) cea ignorantă şi crescută în superstiţiuni crede că acest meşteşug poate înspăimânta boala Ciumii care bântuia la hotarele Transilvaniei, ca să nu încerce de a atinge marginile Moldovei” (V. A. Urechia, Codicele Bandinus, în Analele Acad. RoM. Secţ. Ist, XVI, 56-57). Lăsând la o parte atitudinea dispreţuitor-scientistă a acestui prelat, crescut şi educat în atmosfera infatuării raţionaliste a Renaşterii şi începutului secolului „luminilor”, care a uitat parcă faptul că toată Europa fusese cândva cuprinsă de o frică iraţională şi de un comportament aberant în timpul epidemiilor de ciumă (cf. Jean Delumeau, Frica în Occident, voi. I, 166-240), Bandinus ne-a lăsat mărturii scrise relativ timpurii privind procedeele magice de luptă împotriva Ciumei, aşa cum o va face şi Del Chiaro, secretarul veneţian al lui Brâncoveanu, în a sa Rivoluzioni della Valachia (1715). Însemnările celor doi reprezentanţi ai culturii latino-italice concordă intru totul cu materialele etnografice de dată mai recentă. Din acestea reiese că, într-adevăr, pe lângă priaposul amintit de Bandinus (imaginea sculptată în lemn a unui zeu local sau spirit tutelar dendro-morf), se mai practicau şi alte procedee magice de combatere a Ciumei: tragerea brazdei în jurul satului de către femei sau fete nude şi despletite, sau cu plugul tras de doi boi negri, folosirea unor alaiuri gălăgioase de flăcăi sau femei şi fete care înconjurau satul înarmaţi cu ghioage sau cu obiecte de fier, tăioase şi im-punsătoare. Strămoşii noştri au recurs şi la puterea magică a cuvântului, încercând să „îmbuneze” groaznicul spirit al Ciumei prin folosirea unor epitete encomiastice, numind-o Alba, Frumoasa, Maica-Bătrâna, Maica-Călătoare etc. Şi, desigur, nu au ezitat să apeleze şi la ajutorul unor sfinţi creştini prestigioşi, precum Sf. Haralambie, Sf. Antonie cel Mare, Sf. Eftimie cel Mare, Sf. Ata-nasie cel Mare sau Sf. Arhanghel GavriL. În zilele acestor sfinţi, oamenii ţineau post şi nu efectuau o seamă de lucrări, care puteau favoriza declanşarea flagelului. Cel mai destoinic şi mai performant luptător împotriva Ciumei era considerat Sf. Haralambie care „ţine Ciumile de păr şi le duce unde vrea dânsul” (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 318). Autorul amintit arată că în bisericile noastre există numeroase icoane ce il înfăţişează pe Sf. Haralambie ţinând Ciuma sub picioare, pusă în lanţuri sau ţinută de păr (ibidem, 322).

  CIURICA: Este o sărbătoare populară, dar şi personajul mitologic celebrat cu această ocazie. Ciurica e ţinută la 15 iulie, când în calendarul creştin se cinsteşte memoria sfinţilor Chiriac şi a mamei sale Iulita, martiri de pe vremea lui Diocleţian. Ciurica o serbează mai ales femeile de la sate, considerând-o că „este o sfântă care dă drept femeilor să-şi bată bărbaţii, fără ca aceştia să se opună în ziua ei” (A. Fochi, Datini şi eresuri, 84). Se mai spune că este singura zi pe an când femeia e superioară bărbatului. De Ciurică (există şi forma masculină a acestui nume popular), soţii căutau să evite orice ceartă intre ei, deoarece se socotea că se vor certa tot anul sau că soţia va primi bătaie de la soţul eI. În limbajul popular, ciurică însemna şi bătaie: „Ia seama, să faci aşa cum ţi-am spus, că de nu, capeţi ciurică (bătaie)”. Unii comentatori au derivat sărbătoarea din numele sfântului Chiriac, numit în popor şi Chirică sau Ciurică (Em. Elefterescu, Credinţe, datini şi superstiţii, „Izvo-raşul”, nr. 7/8, 1932, 168). Numai că avem aici o traspoziţie şi o suprapunere, întâmplata numai după adoptarea creştinismului, a unui personaj mitic autohton de obârşie precreştină şi a cultului unui sfânt. Sărbătoarea Ciurica datează, după numeroase indicii de ordin lingvistic şi etnologic, din epoca convieţuirii daco-români-lor cu slaviI. În limbile