slave, Cur este un personaj mitic legat de cultul strămoşului (cF. Slavul prascur „strămoş”) şi este considerat patron al familiei şi neamului. Sărbătoarea lui marca mijlocul verii, timpul de cumpănă, când ascendenţa principiului masculin al verii şi al focului era înlocuită cu predominanţa elementului feminin al toamnei şi al apei. Acest lucru e confirmat şi de realitatea etnografică românească, unde zilele de 16, 17 şi 18 iulie se numesc în calendarul poporului Circovii Marinei, ce se ţin pentru toate bolile femeilor îngreunate. Femeile nu se piaptănă, pentru ca lupii să nu le mănânce vitele. Se culege pelin şi alte ierburi de leac. Se dă de pomană pâine şi miere (M. Olinescu, MitoL. Românească, 401). Avem deci un întreg arsenal de datini, specifice pomenirii cultului strămoşilor. In aria slavă, după adoptarea creştinismului, eroina zilei de 15 iulie era lulita. Numele ei popular, Uliţa, coincidea cu numele melcului – o străveche divinitate a naturii. De aceea, în această zi se practica jocul magic al melcului, având asemănări frapante cu al nostru „Melc, melc, co-dobelc”, aflat astăzi în repertoriul jocurilor de copii, dar care a constituit cândva o incantaţie magică adresată unui zeu al naturii. Pare foarte probabil că emblema acestei divinităţi străvechi a naturii şi familiei era atât melcul, cât şi ciurul, cu care este, înrudita, de fapt, onomastic.

  CIURUL: Instrumentele de cernere (ciurul, sita, filtrul) sunt asociate în lumea simbolicului acţiunii de separare a binelui şi a răului, alegerii nepărtinitoare şi necruţătoare, judecăţii imparţiale, mecanice. Prezenţa ciurului în unele ritualuri de invocare a ploii (Paparuda) atestă asimilarea lui cu cerul, cu darurile ce se revarsă din cer. Nu poate fi exclusă nici ipoteza unei străvechi asimilări a ciurului cu matricea feminină, ceea ce ar explica prezenţa lui în anumite practici premaritale de ghicire a ursitului, în ceremoniile nupţiale sau în rituri de stimulare a fertilităţii şi fecundităţii. E destul de transparentă asocierea mătricii feminine cu o plasă sau cu pânza unei site, în următoarea credinţă a românilor: „Femeile nu cern nicicând făina pe pat sau divan, crezând că dacă ar face acest lucru acolo ar avea mulţime de copii” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 162). În ceremonialul de nuntă e inclus, în unele părţi ale ţării, obiceiul „cernerii fainei”: flăcăul şi fata ţin împreună sita prin care se cerne făina; din această făină se coc plăcintele pentru nuntă (Tipol. Haşdeu, 436). Avem aici un rit magic menit să asigure fecunditatea miresei şi prosperitatea viitoarei familii. Înaintea nunţii sita fusese folosită, poate nu o dată, de către viitoarea mireasă în practica ghicitului premaritaL. În noaptea spre Anul Nou, în Bucovina, unele fete puneau pe o sită, întoarsă cu pânza în sus, cruciş, o bucăţică de pâine, una de sare, una de zgură şi un crucer. Pe la miezul nopţii puneau mâna, cu ochii închişi, pe sită şi ziceau: „Eu nu pun mâna pe sită, /Ci o pun pe-a mea ursită, /Care-i de Dumnezeu dată/Şi de Ia oameni lăsată.'„ Dacă puneau mâna pe pâine, credeau că ursitul are noroc la pâine; dacă puneau mâna pe crucer (creiţar) era semn că ursitul va fi fierar (S. FI. Marian, Sărbătorile, I, 75-76). Asimilarea ciurului cu soarele, explică şi o veche practică de ghicit şi de făcut farmece de dragoste, uitându-te prin sită la răsărit de soare (E. N.-Voronca, Datinile, 226).

  Aproape nelipsit este ciurul şi în diverse practici de provocare a ploii. Cel mai simplu dintre ele este turnarea apei prin sită pe timp de secetă; această apă putea fi folosită în locul apei de ploaie adevăratE. În cel mai răspândit rit de provocare a ploii la români, Paparudele, ofrandele se aşază întotdeauna pe o sită. Legătura ciurului cu ploaia se întemeiază pe o străveche identificare a cerului sau a norilor cu o sită – credinţă de mare vechime în lumea in-doeuropeană (Slavjanskaja mifologija, 334-335). Se crede că apa este transportată în cer cu ajutorul zme-ului-curcubeu, care o aspiră din hăLi-rile pământuluI. În cer există un fel de ciur, iar norii alcătuiesc un asemenea filtru-ciur prin care apa este „cernută”, căzând pe pămâpt sub forma picăturilor de ploaie. Investit cu atâtea puteri magice şi funcţii simbolice, desigur, ciurul impune numeroase tabu-uri, deoarece o folosire a lui ce nu se înscrie în actan-ţialitatea rituală poate provoca unele mari neajunsuri omului în gospodăria sa: „Sâta când o cumperi, nu cerni de o dată cu ea, dar o pui în pod să steie o zi, apoi o speli cu busuioc şi zici: „„cum izvorăşte apa, aşa să izvorască pânea în casa mea şi totdeauna să fie cinstită, curată şi luminată”. Şi după ce s-a uscat, o duce în casă şi o pune în cui, iar când se învecheşte, se pune să stea în pod; o întrebuinţează turnând în ea ceva: fasole etc.„ (E. N.-Voronca, 226); „Sâta nu-i bine să o împrumuţi prin sat, că-ţi ia toată mana„ (ibidem); „Să nu pui ciurul în cap, căci bube vei face, câte borte are ciurul” (A. Gorovei, Credinţi, 29).

  CLOPOTUL: Simbolismul său se datorează mai ales sunetului produs, dar şi formei de alcătuire. Sunetul clopotului se asociază vibraţiei primordiale, revelaţiei divine, glasului transcendental, tunetului, armoniei, chemării la meditaţie şi la supunere faţă de imperativele divine. Este mijlocul comunicării dintre cer şi pământ. La noi, clopotele se trag pentru alungarea norilor de grindină, pentru îndepărtarea bolilor şi altor pericole, dar şi în scopuri fertilizatoare: „Ca să crească cânepa se trag toată ziua clopotele, în ziua de Paşti – şi de zgomotul acela creşte”

 

  (E. N.-Voronca, Datinile, 1059). Prin forma sa de alcătuire, clopotul reprezintă şi o unificare a principiului masculin (limba clopotului) cu cel feminin (cămaşa în formă de pară). Acest simbolism transpare şi în unele practici cunoscute la români: în Bucovina – „fetele se spală cu apa în care s-a spălat limba clopotului, crezând c-apoi vestea li va merge aşa departe cum merge sunetul clopotului şi va fi aşa de curată ca şi clopotul” (A. Gorovei, Credinţi, 7). Biserica apuseană a introdus clopotele în secolul al V-lea, iar cea răsăriteană în seC. Al IX-lea, pentru a