Funcţia de „frângere a fulgerului”, recunoscută de biserică, de fapt, e preluarea unei vechi tradiţii, în care sunetele puternice, produse prin lovirea unor obiecte metalice, prin pocnituri de bici, împuşcături etc, constituiau un mijloc magic de izgonire a spiritelor rele şi de stimulare a forţelor vieţii. Se crede că sunetele clopotului pot să pornească ploaia sau să oprească grindinA. În puterea clopotului credea şi un iluminist ca Gheorghe Şincai, care în jurul anului 1800 scria: „Românii noştri nu rău fac că trag clopotele înaintea vremurilor celor mai grele pentru că, prin sunetul clopotelor, mai vârtos de sânt mari clopotele, norii se risipesc precum ne-nvaţă esperienţa” (învăţătura firescă spre surparea superstiţiei norodului, 153). Când bat clopotele în timpul marilor sărbători, de Crăciun, de Bobotează sau de Paşti, acest timp se consideră sacral şi este prielnic începutului diferitelor lucrări gospodăreşti sau actelor de magie pozitivă. La auzul clopotului, femeile dădeau de trei ori cu suveica la războiul de ţesut ca să aibă spor la lucru tot anul, fierarii loveau cu ciocanul de trei ori în nicovală, gospodarii dădeau de trei ori cu ţesala pe spinarea vitei etc. Rosturi magice aveau şi clopoţeii, tălăn-gile şi zurgălăii de la gâtul vitelor scoase la păscut, la muncile agricole sau înhămate la un car festiv (D. Pop, Obiceiuri agrare, 63).

  COASA: Este un atribut simbolic al morţii, deşi imaginea scheletului cu coasa în mână apare în Europa abia în secolul al XV-leA. În calitatea sa de instrument al egalizării, prin moartea; inexorabilă, coasa a preluat mai vechiul simbolism al secereI. În folclorul românesc, coasa (ca şi celelalte obiecte metalice tăioase) are funcţii apotropaice şi pro-piţiatorii: ea se pune. „sub faţa de masă la sărbătorile Crăciunului, ca să fie peste ani sănătoşi (E. N.-Vo-ronca, Datinile, 583). Se folosea la vindecarea junghiurilor: „Când are junghiuri o femeie, să pui coasa s-o înfierbânţi, s-o strângi şi să o speli. Coasa e mai -bună decât toporul, că coasa taie până la rădăcină, toporul nu aşa„ (E. N.-Voronoa, 582). Rolul ritual al coasei, cel apotropaic de alungare a răului, prin stârpirea lui de la rădăcină, şi cel propiţiatoriu – de asigurare a recoltei viitoare (in locul ierbii cosite, creşte otava!), transpare, poate cel mai evident, în obiceiul Drăgaicei, rit agrar practicat de români la Sânziene (24 iunie) cu scopul de a face să sporească recoltele. Drăgaicele au ca atribut o coasă pe care o poartă pe umăr, iar mai demult, chiar o foloseau pentru un gen de duel intre participante sau cu membrele unei alte cete la întâlnirea acestora (O. Bârlea, Folclor românesc, I, 407). Explicaţia rolului fertilizator al „duelului” cu coasele constă în aceea că lupta cu obiectele ascuţite, bunăoară cu săbiile, produce scântei (reale sau imaginare), asimilate fulgerului ce însoţeşte ploaia.

  COBEA: Cobe se numeşte, de obicei, pasărea, mai rar, persoana care meneşte a rău, prevesteşte o nenorocire sau moartea cuiva. Cuvântul e un împrumut din limbile slave, unde kobi înseamnă „soartă”, iar derivatul său kobenie mai înseamnă „vrăjitorie”, prezicerea viitorului după zborul sau croncănitul păsărilor (Anca lonescu, Lingvistică şi mitologie, 22). Printre păsările cobi-toare la români se numără corbul, cioara, cucuveaua, bufniţa, gaia precum şi găina, atunci când „cântă co-coşeşte”. Se consideră că, în acest caz, ea cobeşte, este Piază rea: o astfel de găină se taie, ca prin aceasta să adeverească faptul că a cobit moartea şi răul' ei, şi nu al celor din casă. „Unul o prinde, se duce în fundul casei şi-o dă de-a tumba. Dacă pică cu coada pe prag, i se taie coada: dacă pică cu capul, i se taie capul” (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 95).

  COCIORVA: Acest instrument casnic, având forma unei lopăţele din metal sau din lemn, folosit pentru scoaterea jeratecului sau cenuşei din vatră sau din cuptorul de copt pâinea, are o seamă de funcţii magico-simbolice în tradiţia românească, împreună cu vătraiul formează o diadă simbolică, în care cociorva e asociată principiului feminin (ca şi furca de tors, cu care, de fapt, seamănă), iar vătraiul are un simbolism preponderent masculin. Funcţiile simbolice ale acestor obiecte şi utilizările lor rituale derivă din contactul lor permanent cu sacralitatea vetrei şi ambivalenţa focului. Ambele aceste ustensile sunt folosite ca instrumente magice împotriva duhurilor rele. Cociorva poate fi paznic lângă leagănul copilului, când mama iese din casă. O pot folosi insă ca obiect apotropaic şi adulţii: „Femeia lehuză, trei zile după ce începe a ieşi afară, trebuie să ia cociorva în mână, pentru diochiu, ceas rău şi alte rele, să nu se lipească de ea” (A. Gorovei, Credinţi, 55). Prin aruncarea cociorvei, pirostriilor sau vătraiului în mijlocul curţii pot fi risipiţi sau alungaţi norii de grindină: „Dacă plouă cu piatră, apoi se scoate cociorva şi lopata de pâine şi se pune cruciş înaintea pragului, iar toporul se infinge în pământ, şi cu aceasta se crede că va trece piatra” (idem, 197). Cociorva şi vătraiul sunt nelipsite din „dotarea” magică a alaiului de femei care participă la tragerea brazdei în jurul satului împotriva Ciumei sau Holerei. Zgomotul produs prin lovirea acestor obiecte metalice are darul de a izgoni morbul. Alături de mătură, cociorva reprezintă vehiculul preferat al vrăjitoarelor care ies din casă prin horn şi se deplasează prin aer călare pe aceste obiecte magicE. În ochii poporului, acest obiect casnic, aparent neînsemnat, avea un asemenea prestigiu, încât numele Cociorvei 1-a dat unei stele din Constelaţia Coroanei boreale (T. Pamfile, Văzduhul, 170).

  COCORUL: Pasăre augurală şi simbol al imortalităţii. La multe popoare, inclusiv la cele din aria noastră culturală, este vestitorul primăverii, mesager din alte lumi. La români, zilele lor sunt intre 7-9 martie. Când stolurile de cocori strigă peste sat, vestesc oamenii să iasă la plug; dacă zboară sus – anul va fi sărac, dacă zboară jos – anul va fi mănos. Pentru a determina stolul de cocori să coboare pe pământ, ca să transmită puterea lor sacrală ogoarelor, se