recurge la următoarea practică magică: „Dacă atunci când trec în zbor cocorii se înfige un cuţit în pământ ei se opresc, se învârtesc mereu şi cad chiar” (S. FI. Marian, Sărbătorile, II, 345). Zborul cocorilor constituia un adevărat „cod” pentru locuitorii satului tradiţional, care după numărul lor, după forma stolului sau după strigătele lor determinau norocul şi belşugul din acel an: „Cauţi să-i vezi câţi mai mulţi ca să scoată cloşca pui mai mulţi; dacă e cu soţ e semn bun, mai ales pentru fete şi feciori. Când cântă e semn de belşug” (Tipol. Haşdeu, 296). Dacă numărul cocorilor e mic, iar formaţia cârdului e răsfirată, înseamnă că vara va fi furtunoasă (T. Pamfile, Văzduhul, 48). Dacă unul din cocori se desprinde din rând, e un semn că va bate vântul (idem, 57). Cărnii de cocor i se atribuie proprietăţi vindecătoare, deoarece în raza noastră culturală, tot aşa cum cred şi japonezii sau cum credeau vechii egipteni, cocorul e pasărea nemuririi. De aici credinţa că „numai cucoşul şi cucoara, de demult, dacă-i fierbeai, la loc înviau” (E. N.-Voronca, Datinile, 460).

  COCOŞUL: Această pasăre se asociază bărbăţiei şi curajului în luptă, predominanţei principiului masculin, în mitologiile lumii, cocoşul este un simbol solar. El întruchipează lumina, cu toate valenţele ei cosmice şi spiritualE. În Grecia antică, el este atributul zeilor solari (Apollo). În Cartagina antică, la vechii slavi sau la indienii pueblo din America, cocântă în prag, au să-ţi vină musafirii. Dacă cântă pe prispă, iţi vin rudele„ (A. Gorovei, Credinţi, 67- 68). Uneori, el poate fi şi prevestitor al unor evenimente funeste; de pildă, se crede că el poate să anunţe moartea cuiva (Gh. Ciauşanu, Superstiţii, 121). Ca multe alte simboluri zoomorfe, cocoşul este investit cu darul cunoaşterii secretelor vieţii şi morţii. De aceea, el îndeplineşte şi rolul unui animai psiho-pomp. El anunţă sufletului mortului orele zilei şi ale nopţii; dar mai ales va înspăimânta pe diavolii ce-i aţin calea şi va ţine în cioc cumpenele de la vămile văzduhului (O. Bârlea, Folclorul românesc, I, 447). În această dialectică a inversiunii simbolului, ibazată pe comutarea polilor opuşi (viaţă-moarte, lumină-intune-ric, celest-htonian), totuşi predomină faţetele senine şi benefice ale cocoşului mito-falcloric. Atât cocoşul solar, cât şi cel htonian se asociază mai ales forţelor vieţii. El întruchipează fertilitatea pământului, fecunditatea oamenilor; este o întrupare a „spiritului grâului„. Din acest punct de vedere, la noi este preţuit mai ales cocoşul negru. Sângele ilui se dă de băut celor care au spasmuri în somn. Durerile de inimă, provocate de duhuri rele, de strigoi se vindecă şi ele cu sângele de cocoş negru. Penele de cocoş se pun în scalda copilului pentru a fi ferit de duhuri rele. Limba cocoşului scapă de „urât” (de frică). Boaşele cocoşului le mănâncă bărbaţii care n-au, dar vor să aibă copii (Gh. Ciauşanu, op. Cit., 121).

  Coşul (mai ales cel alb) este o pasăre a luminii, care prin cântecul său vesteşte zămislirea AuroreI. În simbolistica creştină, cocoşul semnifică lumina şi inteligenţa supremă ce vin de la Dumnezeu; el apare, totodată, ca o emblemă a lui Isus Hristos. De o veneraţie deosebită se bucură cocoşul alb şi la popoarele islamice, unde este considerat „prieten” al Profetului Mahomed. Ca vestitor al luminii, ce vine să risipească întunericul nopţii, cocoşul este considerat duşman redutabil al tuturor forţelor întunericuluI. În credinţele românilor (ca şi ale altor, popoare), la auzul primului cântat de cocoş, dispar duhurile rele: dracii, strigoii, ştimele, vârcolacii etc. Prezenţa cocoşului „purifică” şi „sacralizează” orice loc, il sustrage de sub incidenţa haoticului şi aleatorului, transfor-mându-1 într-un „spaţiu cultural”. De aceea, în bocetele româneşti, infernul (lumea umbrelor) este un loc „unde cocoşul nu cânta”; iar în descântecele populare boala este alungată în locuri „necurate”, unde nu se semnalează prezenţa acestei păsări: „Fugi, deochi, /Dintre ochi., /Să te duci, iar duci, /Unde popa/Nu toacă, /Unde fata/Nu joacă, /Unde cocoş nu cântă” (G. Dem. Teodorescu). Cocoşul este un animal apotropaic, apărător atât împotriva spiritelor rele, cât şi împotriva bolilor de tot felul. Efigia lui revine aproape obsesiv în ornamentica populară; ea se pune pe turlele bisericilor şi clopotniţelor, unde simbolizează „veghea sufletului în adăs-tarea Duhului, a zămislirii Marii Aurore” (G. Durând, Structurile antropologice, 184).

  COLACUL: Coptura rituală, cunoscută la multe popoare, e un simbol cultural cu multiple semnificaţii. El mediază opoziţiile copt-necopt, Integrat în marea familie a simbolurilor timpului şi devenirii, cocoşul este un animal augural, prevestitor al faptelor viitoare: „Când cocoşul natură-cultură; stabileşte legăturile dintre cei vii şi cei morţi, dintre cer şi pământ, dintre zei şi oameni. Colacul ritual este simbolul Soarelui sau al Lunii, semnificaţie susţinută prin ornamentele sale care transfigurează o hierogamie cosmică. E obiect preferat al sacrificiului ritual, înlocuind jertfele animale, după cum indică şi etimologia lui în limbile slave, de unde şi acest cuvânt ne-a parvenit: în rusă korovaj (Korova) „vacă„, în bulgară jalovica „colac„ şi „vacă„. În tradiţia românească, colacul e simbol al fertilităţii şi ofrandă rituală strâns legată de cultul morţilor. Colacii de Măcinici (9 martie) şi de alte sărbători intru pomenirea morţilor au o înfăţişare antropomorfă, lucru reflectat şi în denumirile lor (măcinici, bradoşi, capetele, sfinţi etc). Colacul este nelipsit din ritualul de nuntă, unde are multiple semnificaţii simbolice (Soare, Lună, vulvă feminină, belşug etc.) şi funcţii magico-rituale. Acest colac a dat numele său momentului de întâlnire a mirelui şi a miresei, însoţit de urări şi schimburi de colace, denumit colăcărie. Colacul miresei, vornicelul il pune într-un băţ şi-1 ţine sus, trecându-1 pe sub el de trei ori pe mire, iar unul dintre nuntaşi il stropeşte cu apă şi aruncă într-însul cu grâu. Apoi colacul se rupe, iar bucăţile se aruncă nuntaşilor, fiecare apucând o bucată care este considerată aducătoare de noroc (S. FI. Marian, Nunta, 463). Ca simbol al fertilităţii, colacul apare şi în obiceiul colindatului, cu care este înrudit şi lingvistic (colac este legat etimologic de koZo „cerc”). Colacii sunt răsplata tradiţională oferită colindătorilor; de aceea, colacii de Crăciun se numesc şi colindeţi (bo-lindeţi). Colacului de Crăciun i se atribuie puteri magice deosebite; bucăţi din acest colac erau oferite vitelor, puse în