meşterit şi o cârmă de rezervă, ca s-avem, dacă vreuna din celelalte s-ar fi sfărâmat cumva de vreun buştean sau de altceva. Am găsit apoi un ţăruş cu crăcană, tocmai bun ca s-atârnăm de el felinarul, pe care trebuia să-l aprindem de câte ori vedeam vreun vapor venind la vale, ca să nu ne dea peste cap. Pentru vapoarele care mergeau în sus, nu era nevoie să-l aprindem, decât dacă le stăteam cumva în cale când voiau să „transverseze” – cum se zice; apele erau încă destul de mari, acoperind pe alocuri malurile mai joase, aşa că vapoarele care mergeau în sus nu treceau totdeauna prin canal, ci căutau apa mai liniştită de lângă ţărm.

  În noaptea următoare, am mers vreo şapte-opt ceasuri, lăsându-ne în voia curentului, care gonea cu peste patru mile pe oră. Pescuiam, mai stăteam de vorbă şi din când în când înotam ca să n-adormim.

  Grozav lucru e să pluteşti aşa la vale pe un asemenea râu mare şi liniştit, stând lungit pe spate, cu ochii la stele; aproape că nu cutezam să vorbim tare, iar când ne venea să râdem, chicoteam înfundat, dar şi asta se-ntâmpla foarte rar.

  Am avut parte de o vreme straşnică şi n-am păţit nimic, nici în noaptea aceea, nici în nopţile următoare.

  În fiece noapte treceam pe lângă târguri, unele cocoţate pe câte o coastă de deal, ca nişte salbe de lumini. Nu deslu-şeai nici o casă. Într-a cincea noapte, am trecut prin faţa oraşului Saint Louis. Părea că întreg pământul e luminat. La noi, la St. Petersburg, se zicea că în Saint Louis trăiesc douăzeci-treizeci de mii de oameni, dar n-am crezut-o niciodată până în noaptea aia liniştită, când, pe la ora două, am văzut atâta straşnică risipă de lumină. Nu se auzea însă nici un zgomot. Toată lumea dormea.

  Îmi luasem obiceiul ca în fiecare seară, pe la ceasurile zece, să mă strecor pe mal, în vreun sătuc, ca să cumpăr de zece-cincisprezece cenţi făină, slănină sau alte merinde. Uneori luam şi câte un pui de găină, care nu stătea cuminte în poiată.

  Babacu’ zicea totdeauna: „Nu pierde niciodată ocazia, să iei un pui; dacă n-ai tu nevoie de el, găseşti lesne pe cineva care are nevoie, şi-o faptă bună nu se uită niciodată”. De când îl ştiu, n-am pomenit niciodată ca babacu’ să n-aibă chiar el nevoie de puiul cu pricina, dar de zis, aşa zicea.

  În unele dimineţi, înainte de răsăritul soarelui, mă furişam pe ogoare şi împrumutam un harbuz, un pepene galben, un dovleac, un ştiulete de porumb sau alte trufandale de-astea.

  Babacu’ obişnuia să spună că nu-i nici un păcat să iei cu împrumut, dacă ai de gând să dai înapoi odată şi-odată. Dar văduva zicea că nu-i decât o hoţie ascunsă sub un nume frumos şi că nici un om cinstit n-ar face una ca asta. Jim era de părere că şi văduva, şi babacu’ aveau dreptate şi că, dacă stăm să ne gândim, cel mai bine ar fi să ştergem de pe listă două-trei trufandale şi să nu le mai luăm niciodată cu împrumut, socotind că atunci n-ar mai fi nici un păcat dac-am împrumuta din celelalte.

  Am stat de vorbă despre asta o noapte întreagă, în vreme ce pluta luneca la vale, şi ne-am tot frământat dacă să renunţăm la harbuji, la cantalupi, la zămoşi sau la altceva. Către ziuă am ajuns la o dezlegare destul de bună: ne-am hotărât să renunţăm la mere pădureţe şi la ananaşi. Înainte de-a lua hotărârea asta, nu prea avusesem linişte, dar acum ne simţeam cu cugetul împăcat. Eu, unul, eram chiar mulţumit de hotărârea luată, fiindcă merele pădureţe sunt rele la gust; cât despre ananaşi, ştiam că n-au să se coacă decât peste douătrei luni.

  Din când în când mai împuşcam câte o pasăre care se apuca să se scoale prea devreme dimineaţa sau nu se ducea la timp la culcare seara. Una peste alta, o duceam împărăteşte, ce să zic.

  Într-a cincea noapte de când trecusem de Saint Louis, s-a stârnit o furtună năprasnică. Era după miezul nopţii. Începu să tune şi să fulgere şi se porni să plouă cu găleata. Ne-am adăpostit în wigwam, lăsând pluta să se descurce singură. Când scăpăra câte un fulger vedeam în faţa noastră fluviul uriaş, străjuit de o parte şi de alta de ponoare înalte şi stâncoase.

  — Hei, Jim, uite colo!

  Era un vaporaş care se ciocnise de-o stâncă. Ne îndreptam chiar într-acolo. La lumina fulgerelor l-am văzut limpede: se lăsase într-o rână şi o parte din puntea de sus răzbea deasupra apei. Se desluşea bine până şi cea mai mică şcotă: lângă clopotul mare se putea vedea un scaun, de spătarul căruia atârna o pălărie ponosită.

  Pierdut în noapte pe o furtună ca asta, cu atâta taină în jur, am simţit ce-ar simţi oricare alt băiat de vârsta mea văzând epava aia jalnică, încremenită în mijlocul fluviului. Voiam să mă urc pe punte şi s-o cercetez niţeluş, ca să văd despre ce-i vorba.

  — Hai să ne suim, Jim!

  Dar Jim nici nu voi s-audă la-nceput:

  — Jim nu pune piciorul pe epavă. Ne merge destul de bine, şi n-are rost să ispitim răul, vorba scripturii. Mai mult ca sigur că pe punte-i un paznic.

  — Pe dracu paznic! Ce să păzească? Duneta şi timo-neria? Crezi că cineva şi-ar primejdui viaţa pentru o dunetă şi-o timonerie, pe o noapte ca asta, când vaporul stă să se sfărâme şi să se scufunde dintr-o clipă într-alta?

  La asta Jim nu mai avea ce să răspundă şi nici n-a încercat.

  — Unde mai pui că am putea împrumuta niscaiva lucruşoare de preţ din cabina căpitanului. Bunăoară trabuce, pun rămăşag că sunt acolo de-alea de cinci cenţi bucata, bani gheaţă. Căpitanii de vapoare sunt totdeauna bogaţi; primesc o leafă de şaizeci de dolari pe lună şi când vor un lucru, nu se uită la preţ. Bagă o lumânare