în buzunar, Jim. N-am astâmpăr până nu dăm o raită pe vas. Crezi tu că Tom Sawyer ar pierde o ocazie ca asta? Pentru nimic în lume. El ar zice că-i o aventură şi s-ar sui pe epavă, să ştie de bine că moare. În ce „stil mare” ar mai lucra el şi ce aere şi-ar da! Ai crede că-i Cristofor Columb descoperind lumea de apoi. Tii, ce n-aş da să fie şi Tom Sawyer aici!

  Jim a mai bombănit niţel, dar s-a supus. Atâta doar, zicea că trebuie să vorbim cât mai puţin şi cât mai încet. Un fulger ne dezvălui din nou epava, tocmai la timp ca să ne putem agăţa de biga14 de la tribord şi să legăm pluta de ea.

  În partea aceea puntea era foarte înclinată. Ne-am furişat pe punte în jos, până la babord, spre timonerie, călcând cu băgare de seamă şi întinzând mâinile ca să ne ferim de odgoane, căci era o beznă de nepătruns.

  Curând am dat peste bordura luminatorului şi ne-am căţărat pe el. Încă un pas şi am fi ajuns în faţa uşii cabinei căpitanului, care era deschisă. Dar, Dumnezeule! În fundul coridorului am zărit o lumină şi în aceeaşi clipă ni s-a părut că auzim nişte voci înăbuşite.

  Jim îmi şopti că se simte tare prost şi c-ar fi mai bine să ne întoarcem. „Bine!” i-am spus, dar când să pornim înapoi spre plută, am auzit un glas căinându-se:

  — Nu, nu, vă rog, fraţilor! Jur că n-am să spun nimic!

  Altcineva rosti, destul de tare:

  — Minţi, Jim Turner! Ne-ai mai tras clapa o dată. Te-ai obişnuit să ceri mai mult decât ţi se cuvine şi pân-acu’ ţi-a mers, îţi dădeam cât voiai, ca să nu ne dai de gol. Da’ acu’ ţi s-a înfundat. Javră scârboasă! N-ai pereche de ticălos!

  Jim se şi cărăbănise spre plută, dar eu muream să văd ce-o să mai urmeze. Îmi făceam curaj, spunându-mi că Tom Sawyer n-ar da înapoi tocmai acum; ei bine, nici eu n-am să plec. Rămân să văd ce se întâmplă. M-am târât de-a buşilea prin întuneric, până ce între mine şi fundul coridorului n-a mai rămas decât o cabină şi-atunci am zărit deodată un om întins pe podea, cu mâinile şi picioarele legate; deasupra lui stăteau aplecaţi doi gealaţi – unul ţinea în mână un felinar orb, iar celălalt un pistol îndreptat spre capul celui de pe podea.

  — Ce ţi-aş mai face de petrecanie – rosti cel cu pistolul – aşa ai merita, porcule!

  Omul de pe podea se zvârcoli şi gemu:

  — Nu, Bill, nu face una ca asta! N-o să mai spun nimănui nimic!

  La vorbele astea, omul cu felinarul începu să râdă:

  — Cred şi eu! În viaţa ta n-ai spus ceva mai adevărat!

  Peste câteva clipe, izbucni:

  — Auzi-l cum se milogeşte! Şi când te gândeşti că de nu-l prindeam şi-1 legam, ne curăţa pe amândoi! Şi pentru ce, mă rog?! Pentru o nimica toată. Pentru că ne luam şi noi dreptul nostru, d-aia. Dar fii pe pace, Jim Turner, n-o să mai ameninţi tu pe nimeni. Termină cu pistolul ăla, Bill!

  — Nu, Jake Packard! spuse Bill. Eu zic să-l omorâm. Ce, el nu l-a omorât pe moş Hatfield tot aşa? Ce, n-o merită?

  — Dar eu nu vreau să-l omorâm, am eu motivele mele.

  — Dumnezeu să te binecuvânteze pentru vorbele astea, Jake Packard! N-am să te uit cât oi trăi! bâigui omul de pe podea.

  Packard nu-l luă în seamă; îşi agăţă felinarul de un cui şi porni spre locul unde mă aflam eu, făcându-i semn lui Bill să-l urmeze. M-am dat înapoi cu vreo câţiva paşi, cât am putut de repede, dar vaporul era atât de aplecat, că n-am prea avut spor. Ca să nu dea peste mine şi să mă prindă, m-am târât până într-o cabină de pe puntea de sus. Individul venea cu paşi mari prin întuneric. Când Packard ajunse în faţa cabinei în care mă aflam, spuse:

  — Aici, vino-ncoace.

  Şi intră cu Bill după el.

  Dar până să intre, eu mă şi ghemuisem pe patul de sus şi-mi muşcam degetele că mă ascunsesem tocmai în cabina aia. Cei doi începură să sporovăiască, proptindu-şi mâinile de marginea patului. Nu-i vedeam, dar ştiam unde se află, după duhoarea de rachiu pe care o răspândeau. În clipele acelea mi-a părut bine că nu beam şi eu rachiu. Dar chiar de-aş fi băut, tot n-ar fi putut să mă simtă, fiindcă nici nu mai răsuflăm de frică. Şi apoi, cum să mai răsufli când auzi asemenea lucruri?

  Vorbeau repezit şi în şoaptă. Bill voia să-l omoare pe Turner:

  — A spus că ne toarnă şi-o s-o facă. Chiar de i-am da şi partea noastră, acum tot degeaba ar fi, după felul cum ne-am purtat cu el. Sută la sută că ne dă în vileag. Ascultă, eu zic să-l scoatem din circulaţie.

  — Şi eu la fel – spuse Packard, foarte liniştit.

  — La dracu, începusem să cred că nu vrei… Atunci e-n regulă. Hai să isprăvim cu el!

  — Stai o clipă, n-am terminat! Ascultă-mă. Glonţul e bun, nu zic nu, dar sunt şi mijloace mai puţin gălăgioase ca să scapi de cineva, dacă n-ai încotro. Cred că n-are nici un rost să alergi după ştreang, dacă-i poţi veni de hac într-alt chip care-i tot aşa de bun, şi în plus nu te poate băga la apă. Este?

  — Aşa-i. Dar ce-ai să mai scorneşti?

  — Uite ce zic eu: dăm o raită şi vedem dacă n-am uitat nimic prin cabine, p-ormă o ştergem la mal ca s-ascundem prada. După aia, aşteptăm. M-aş mira ca epava asta să nu se ducă la fund, în cel mult două ceasuri. Pricepi? O să se-nece şi n-o să fie nimeni de vină, în afară de el. Eu zic că-i mult mai bine