— Da, cred că ai. Dar dacă vaporul nu se duce la fund?

  — Să aşteptăm două ore şi să vedem. Ce ne costă?

  — Bine, fie! Haidem!

  Au ieşit amândoi. Am sărit jos, scăldat în sudori reci, şi-am pornit-o de-a buşilea.

  Era întuneric beznă. „Jim!” am şoptit eu – şi Jim mi-a răspuns, cu un geamăt, de la doi paşi.

  — Repede, Jim, nu-i timp de pierdut! Nu mai geme ca prostu’! Colo, pe punte, e o bandă de ucigaşi şi dacă n-o să le găsim barca şi n-o să-i dăm drumul la vale, ca să nu mai aibă cu ce părăsi epava, unul din ei are să fie la mare ananghie. Dar dac-o s-o găsim, atunci au să fie cu toţii la mare ananghie, şi şeriful o să pună mâna pe ei. Repede, nu mai sta! Mă duc să caut la babord, tu du-te la tribord. Urcă-te pe plută şi…

  — O, Dumnezeule! Unde-i pluta? Nu mai e! S-a dezlegat singură şi s-a dus, iar noi am rămas aici!

  C A P I T O L U L XIII.

  Mi s-a tăiat răsuflarea şi era cât pe ce să leşin. Să fii prizonier pe-o epavă, cu o bandă ca asta! Dar nu era vreme să miorlăi. Trebuia găsită barca, acum aveam şi noi nevoie de ea. Tremurând şi clănţănind din dinţi, am coborât la babord, şi de acolo parcă a trecut o săptămână pân’ ce-am ajuns la pupa. Acolo, nici urmă de barcă. Jim îmi zise că nu poate să meargă mai departe, fiindcă i s-au muiat picioarele de frică.

  — Haide, mişcă-te! i-am răspuns. Dacă rămânem pe epavă, s-a zis cu noi!

  Ne-am târât mai departe, pe întuneric. Am luat-o prin spatele dunetei şi de-acolo ne-am târât de-a lungul luminatorului, din zăbrea în zăbrea, fiindcă marginea luminatorului era în apă. Când am ajuns lângă uşa coridorului, am văzut barca. Abia se zărea, dar era acolo. Am răsuflat uşurat. Într-o clipă aş fi fost în barcă, dar deodată uşa se deschise. Unul din tâlhari îşi scoase capul, la vreo doi paşi de mine. Credeam că mi-a sunat ceasul. Dar ăla şi-a vârât înapoi capul, strigând:

  — Hei, Bill, ia felinarul ăsta afurisit, să nu-l mai văd!

  Azvârli un sac în barcă, apoi sări, şi el în ea şi se aşeză. Era Packard. Apoi ieşi Bill şi sări şi el în barcă. Packard spuse cu glas şoptit:

  — Gata! Dă-i drumul!

  De istovit ce eram, abia mă mai puteam ţine de zăbrelele luminatorului.

  — Stai niţel! zise Bill. L-ai căutat prin buzunare?

  — Nu. Nici tu?

  — Nu. Atunci mai are încă-n buzunar partea lui de bani.

  — Hai înapoi! N-are nici un rost să luăm prada şi să lăsăm banii.

  — Ce zici, n-o să miroasă ce punem la cale?

  — S-ar putea. În tot căzu’, trebuie să-i luăm banii. Hai!

  Ieşiră din barcă şi intrară în cabină. Uşa se închise cu zgomot, de la sine, căci vasul era înclinat în partea aia. Într-o jumătate de secundă eram în barcă, iar Jim se prăvăli după mine. Am tăiat parâma cu cuţitul şi duşi am fost!

  Fără să ne atingem de vâsle şi fără să scoatem o vorbă sau măcar o şoaptă, abia răsuflând, am plutit repede, într-o tăcere de moarte, până ce-am trecut de zbaturi şi de pupa vasului. Peste câteva secunde eram cu vreo sută de metri mai jos de epavă care, în curând, se mistui cu totul în beznă. Eram salvaţi.

  După ce ne-am depărtat cu vreo trei-patru sute de metri, am zărit un felinar licărind o clipă în uşa coridorului şi ne-am dat seama că bandiţii văzuseră că barca lipseşte şi începuseră să priceapă că erau acum în aceeaşi oală cu Jim Turner.

  Jim s-a aşezat la vâsle şi am pornit în căutarea plutei noastre. Abia atunci am început să mă gândesc la indivizii ăia – înainte nu avusesem timp. Mă gândeam cât de groaznic trebuie să fie, chiar pentru nişte bandiţi de teapa lor, să se pomenească într-o asemenea dandana. Dacă ajung şi eu bandit într-o bună zi – ce-aş zice atunci să păţesc la fel? I-am spus lui Jim:

  — La cea dintâi lumină pe care-o zărim, tragem la mal cu o sută de metri mai jos, sau mai sus de ea, într-un loc unde să te poţi ascunde cu barca, iar eu mă duc să le dau de veste oamenilor, o să scornesc eu ceva, ca să pornească după bandiţii ăia şi să-i scape de belea. După aia, n-au decât să-i şi spânzure, dac-aşa li-e scris.

  Din păcate, totul a căzut baltă, fiindcă în curând s-a pornit iar furtuna, mai avan ca oricând. Ploua cu găleata, şi nu se zărea nici o lumină, nicăieri. Pesemne că toată lumea dormea. Lunecam la vale, cu ochii după lumini şi, după pluta noastră. După nu ştiu câtă vreme ploaia conteni, dar norii rămăseseră pe cer şi fulgerele se ţineau lanţ. La lumina lor, am zărit deodată în faţa noastră o mogâldeaţă neagră, şi am pornit într-acolo. Era pluta. Tii, ce ne-am mai bucurat când ne-am văzut iarăşi pe bordul ei! În aceeaşi clipă, am zărit o lumină pe malul drept, ceva mai încolo. I-am zis lui Jim că mă duc să văd ce e. Barca era pe jumătate plină cu prada luată de bandiţi de pe epavă. Am grămădit totul pe plută şi i-am spus lui Jim să meargă la vale vreo două mile şi abia după aia să aprindă felinarul, şi să nu-l stingă până mă-ntorc. Apoi am pus mâna pe vâsle şi-am pornit cu barca spre lumina aia. Apropiindu-mă, am zărit alte lumini, vreo trei-patru, pe o coastă de deal. Se vede că era un sat. M-am apropiat de mal, cam