în dreptul primei lumini, şi am lăsat barca să lunece fără să mai vâslesc. Deodată am zărit un felinar agăţat de catargul unui bac cu bordajul dublu. M-am învârtit în jurul lui ca să-l descopăr pe paznic. Mă-ntrebam pe unde-o fi dormind. Pân’ la urmă l-am găsit: moţăia pe un butuc, la prova, cu capul între genunchi. M-am suit pe punte, l-am bătut de câteva ori pe umăr şi-am început să mă smiorcăi.

  A tresărit speriat, dar văzându-mă, a început să caşte, s-a întins şi-apoi m-a întrebat:

  — Ei, ce-i cu tine? Nu mai plânge, puiule! Ce-ai păţit?

  — Tata, mama, surioara şi…

  Am izbucnit în plâns.

  — Haide, lasă, nu-ţi mai pune atâta la inimă. Toţi avem necazuri, da’ ai să vezi c-o să fie bine pân’ la urmă. Dar ce-au păţit?

  — Sunt… sunt… sunteţi paznicul bacului?

  — Da – răspunse el, încântat. Eu sunt căpitanul şi patronul, secundul şi pilotul, paznicul şi şeful de echipaj. Cânteodată sunt şi încărcătura, şi pasagerii. Nu-s eu aşa bogat ca Jim Hornback, bătrânul, şi nici aşa de galanton cu toată lumea, ca s-arunc banii în dreapta şi-n stânga, cum face el. Da’ i-am spus-o de-o mie de ori: nu mi-aş schimba locul cu al lui pentru nimic în lume, fiindcă pentru mine viaţa adevărată e viaţa de marinar. Nici să m-aurească n-aş sta ca el la două poşte de oraş, unde nu se-ntâmplă niciodată nimic. Nu, n-aş schimba cu el nici pentru toţi biştarii lui, ba chiar de mi-ar da şi de două ori pe-atât. I-am zis…

  — Li s-a întâmplat o nenorocire şi…

  — Cui? mă întrerupse el.

  — Tatii, mamei, soră-mi şi domnişoarei Hooker. Dacă aţi vrea să vă duceţi cu bacul pân-acolo…

  — Pân-acolo? Da’ unde sunt?

  — Pe epavă.

  — Care epavă?

  — Nu-i decât una.

  — Nu cumva e vorba de „Walter Scott”?

  — Da.

  — Dumnezeule! Dar ce caută acolo?

  — Nu s-au dus dinadins.

  — Te cred şi eu. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, dacă nu se cară repede de-acolo, s-a zis cu ei! Cum naiba s-au băgat într-un bucluc ca ăsta?

  — Să vedeţi cum a fost. Domnişoara Hooker s-a dus în vizită la nişte cunoscuţi în partea de sus a târgului…

  — Aha, la Debarcaderul lui Booth. Zi mai departe.

  — S-a dus în vizită acolo şi spre seară a plecat cu negresa ei pe bacul tras de cai, cu gândul să mâie la prietena ei, domnişoara… nu mai ştiu cum îi zice. Pe drum li s-a pierdut cârma şi curentul i-a sucit şi i-a târât la vale vreo două mile, cu pupa înainte, până s-au ciocnit de epavă. Cârmaciul, negresa şi caii s-au înecat, dar domnişoara Hooker a scăpat, agăţându-se de epavă. Ca la vreo două ore după ce s-a în-tunecat, am sosit şi noi cu barca noastră. Dar era aşa de întuneric, ca n-am băgat de seamă epava, până nu ne-am ciocnit şi noi de ea. Am scăpat cu toţii, afară de Bill Whipple. Ce băiat bun era! Mai bine mă-necam eu în locul lui, zău!

  — Sfinte Sisoe! N-am mai pomenit una ca asta! Şi-atunci ce-aţi făcut?

  — Am strigat de ne-a ieşit sufletul, dar apa e-aşa lată pe-acolo, că nu ne-a auzit nimeni. Tăticu a zis că unul dintre noi trebuie să meargă la mal să ceară ajutor. Fiind singurul care ştiu să înot, mi-am luat inima în dinţi. Domnişoara Hooker mi-a spus că dacă nu găsesc repede ajutor, să vin aici şi să-l caut pe unchiul dumneaei, că el o să ne scoată din încurcătură. Am ajuns la mal cu vreo milă mai jos şi de-atunci mă tot învârt de colo până colo, încercând să dau de unu’ mai inimos, da’ toţi mi-au spus: „Ce, pe-o noapte ca asta şi cu un curent ca ăsta? E nebunie curată. Du-te la bac!” Dacă matale aţi vrea să va duceţi şi să…

  — Cum să nu vreau, sigur că aş vrea, dar cine dracu’ o să mă plătească pentru treaba asta? Crezi ca tăticu tău…

  — N-aveţi nici o grijă. Domnişoara Hooker mi-a spus special că unchiu-său Hornback…

  — Mii de draci! Ăla-i unchiu-său? Ascultă, o porneşti spre lumina aia şi când ajungi acolo, o iei spre apus. La vreun sfert de milă de-acolo, dai de un han. Intri înăuntru şi ceri să te ducă la Jim Hornback. Să iscălească dumnealui o poliţă. Şi vezi, nu zăbovi, că de-abia aşteaptă să afle vestea. Spune-i că pân-ajunge el în târg, i-o scap pe nepoată-sa. Hai, du-te! Mă duc să-l trezesc pe mecanic.

  M-am prefăcut că pornesc spre lumina aceea, dar de cum s-a întors cu spatele, am luat-o înapoi şi m-am vârât în barcă. După ce-am scos apa din ea, am lăsat-o să plutească vreun sfert de milă în apa lină de lângă mal, şi m-am ascuns după nişte şlepuri încărcate cu cherestea. Nu m-am liniştit până n-am văzut bacul urnindu-se. Una peste alta, eram mulţumit că-mi dădusem atâta osteneală pentru banda aia. Nu mulţi ar fi făcut-o. Tare-aş fi vrut să afle şi văduva despre fapta mea. Cred că ar fi fost mândră de mine, văzându-mă că-i ajut pe ticăloşii ăia, fiindcă persoanele filantroape, de felul văduvei, se înduioşează ăl mai mult de soarta unor asemenea pramatii. În curând se ivi şi epava, lunecând fumurie la vale.

  M-au trecut fiori, dar m-am stăpânit şi-am pornit spre ea. Intrase rău la apă! Mi-am dat seama numaidecât că nu prea sunt sorţi să fi rămas careva în viaţă.

  M-am învârtit în jurul ei, strigând din când în când, dar n-am primit nici un răspuns. Era o tăcere de mormânt. Mi se rupea inima de tâlharii ăia, dar nu cine ştie ce, fiindcă-mi ziceam că dacă ei au fost în stare să-ndure una ca asta, pot să-ndur şi eu.

  Văzând că se apropie bacul, am vâslit spre larg, ca să mă