Bacul se-nvârtea în jurul epavei, în căutarea rămăşiţelor domnişoarei Hooker; căpitanul socotea, pesemne, că unchiul ei, Hornback, o să fie bucuros să le aibă. Dar în curând se lăsă păgubaş şi bacul porni spre mal. Cât despre mine, mi-am văzut de treabă şi-am întins-o la vale.

  A trecut o veşnicie până am zărit felinarul lui Jim: licărea parcă la o depărtare de o mie de mile. Când am ajuns la plută, cerul începuse să se lumineze puţin spre răsărit. Ne-am îndreptat spre un ostrov, am ascuns pluta, am scufundat barca, ne-am culcat şi-am dormit buştean.

  C A P I T O L U L XIV.

  După câtăva vreme, ne-am trezit şi ne-am apucat să cercetăm prada furată de bandă. Am găsit o grămadă de ghete, haine, pături şi alte bulendre, un teanc de cărţi, un ochean şi trei cutii cu trabuce. În viaţa mea nu fusesem aşa de bogat, nici eu, nici Jim. Trabucele erau clasa-ntâi. Toată după-amiaza am lenevit prin pădure, stând la taifas. Ba m-am uitat şi prin cărţile alea. Ce mai, am petrecut de minune!

  I-am povestit lui Jim ce s-a întâmplat pe epavă şi pe bac. Toate astea – i-am spus – sunt aventuri. Dar Jim mi-a zis că s-a săturat de aventuri şi mi-a povestit cum era să moară de frică atunci când eu m-am ascuns în cabină şi el s-a târât înapoi, ca să se urce pe plută şi n-a mai găsit-o. Credea că i-a sunat ceasul, în orice caz, fiindcă ori se-neca, ori era salvat de la înec, şi-atunci salvatorul l-ar fi trimis înapoi acasă, ca să poată pune mâna pe recompensă. Şi după aceea, sigur că domnişoara Watson avea să-l vândă în miazăzi. Zău c-avea dreptate, mai totdeauna avea el dreptate! Pe legea mea, avea un cap deosebit de isteţ pentr-un negru!

  I-am citit lui Jim multe poveşti despre regi, duci, conţi şi alţi nobili de-ăştia, în care se arăta cât de fistichiu se îmbrăcau ei şi ce de fasoane făceau. Îşi ziceau unul altuia: „Maiestatea voastră”, „Luminăţia voastră”, „Excelenţa voastră” şi aşa mai departe, în loc să-şi zică „dom’le”. Jim căsca nişte ochi cât cepele.

  — Nici nu ştiam că-s atâţia regi pe lume! N-am auzit de nici unu’, afară de regele Şoloman, bătrânu’, şi de regii din cărţile de joc, dar pe-ăştia nu-i pot pune la socoteală. Cât câştigă un rege?

  — Cât câştigă? Păi, dacă vor, câştigă şi-o mie de dolari pe lună. Poa’ să ia cât poftesc. Totu-i al lor.

  — Asta-i grozav! Şi ce li se cere să facă, Huck?

  — Nimic! Ce tot vorbeşti? Stau pe tron, asta fac.

  — Nu, zău?!

  — Zău aşa! Tândălesc toată ziulica. Doar dacă-i război, se duc şi ei să vadă. Dar altminteri, stau cu burta la soare sau vânează cu şoimi şi… Sst! N-ai auzit un zgomot?

  Ne-am dus să vedem, dar ne-am întors repede, fiindcă nu era decât huruitul unui vapor cu zbaturi, care trecuse de un cot al fluviului.

  — Da – urmai eu. Şi câteodată, când se plictisesc de moarte, se iau în beţe cu Parlamentul. Şi dacă ăia fac pe nebunii, regele le taie capul. Încolo, mai tot timpul se-nvârteşte prin harem.

  — Prin ce? Cum ai spus?

  — Harem.

  — Ce-i aia harem?

  — Locul unde se ţin nevestele. N-ai auzit niciodată de un harem? Avea şi Solomon unul. Ala ţinea vreun milion de neveste.

  — Da, da, aşa-i! Uitasem. Un harem e un soi de han. În odaia copiilor e mare tămbălău. Şi nevestele se ceartă într-una, sporind gălăgia. Şi mai zic unii că Şoloman ar fi fost ăl mai înţelept om din lume! Da’ eu unul nu cred că un om înţelept ar dori să stea mereu într-un balamuc. E cu neputinţă. Un om înţelept şi-ar clădi o făbricuţă cu multe cazane, iar când ar dori să se odihnească, ar închide făbricuţa.

  — Bine, bine, dar eu îţi spun c-a fost ăl mai înţelept dintre oameni. Aşa mi-a spus şi văduva, zău!

  — Puţin îi pasă lu’ Jim ce spune văduva, ăla n-a fost om înţelept. Avea nişte apucături urâte, cum n-am mai pomenit. Ai auzit tu de pruncul ăla pe care Şoloman era cât pe-aici să-l taie în două?

  — Da, mi-a povestit văduva toată tărăşenia.

  — Ei, ce zici? Ai mai pomenit aşa ceva? Uite-aici puţin. Vezi buturuga aia? Să zicem că-i prima femeie, iar tu, ailaltă femeie. Jim e Şoloman. Şi dolarul ăsta e pruncu’. Şi tu vrei copilu’, şi ea vrea copilu’. Ce fac eu atunci? Mă duc prin vecini, aflu al cui e dolaru’ şi-l dau cui i se cuvine, întreg, aşa cum trebuie să facă orice om cu scaun la cap? Da’ de unde, iau dolaru’, îl rup în două, şi-ţi dau ţie jum’ate şi celeilalte femei jum’ate. Aşa a vrut să facă şi Şoloman cu copilu’. Şi-acum, te întreb eu pe tine: la ce bun jum’ate hârtie, nu poţi cumpăra nimic cu ea. Şi la ce bun jum’ate copil? Jim nu dă doi bani pe-un milion de jum’ate copii.

  — Dă-o dracului, Jim, n-ai înţeles tâlcul poveştii, ai nimerit-o ca nuca-n perete!

  — Cine, eu? Vezi-ţi de treabă! Nu-mi vorbi mie de tâlcurile tale! Jim pricepe când ceva are-o noimă, dar fapta asta n-are nici o noimă. Cearta nu era pentr-o jum’ate copil, ci pentr-un copil întreg. Şi cine crede că e-n stare să potolească c-o jum’ate copil o ceartă pentr-un copil întreg, n-are destulă minte-n cap. Nu-mi mai vorbi de Şoloman, Huck. Ştiu eu câte parale face!

  — Măi, Jim, îţi spun eu că n-ai înţeles povestea.

  — Dă-o dracului de poveste! Ştiu eu ce ştiu, şi poţi să mă crezi când îţi spun că la mijloc e ceva mult mai adânc. E vorba de creşterea pe care-a