primit-o Şoloman ăla. Ia un om care are-un copil sau doi. Crezi că omul ăla ar face risipă de copii? Nu i-ar da mâna. El ştie să-i preţuiască. Dar ia un om care are-n casă vreo cinci milioane de copii! Asta-i altă căciulă. Omul ăla ţi-ar tăia în două un copil ca pe-o pisică. Tot i-ar rămâne atâţia copii! Un copil-doi mai mult sau mai puţin e un fleac pentru Şoloman, lua-l-ar naiba!

  N-am mai văzut negru ca ăsta! Dacă-şi vâra el ceva în cap, nu era chip să i-o mai scoţi. N-am pomenit negru să fie mai pornit în contra lui Solomon – şi doar cunosc destui! Văzând că nu-l pot clinti, am adus vorba despre alţi regi, lăsându-l pe Solomon.

  I-am vorbit despre Ludovic al şai’şpelea, cum îi tăiaseră franţujii capul acu’ nu ştiu cât timp; şi despre băieţaşul lui, Delfinul, care trebuia s-ajungă şi el rege, dar l-au pus la popreală, şi unii spun c-acolo a şi dat ortu’ popii.

  — Vai, sărăcuţu’ de el!

  — Dar alţii zic c-a ieşit din închisoare şi c-a venit la noi, în America.

  — Bravo! Dar s-o fi simţind cam singur, aici, sărăcuţu’, fiin’că la noi nu-s regi, nu-i aşa, Huck?

  — Aşa-i.

  — Asta-nseamnă că nu-şi poate face nici o situaţie. Cum o să se descurce?

  — Ştiu şi eu? Unii din ei intră în poliţie, alţii învaţă pe oameni să vorbească franţuzeşte.

  — Da’ ce, Huck, franţujii nu vorbesc la fel ca noi?

  — Nu, Jim, n-ai înţelege o boabă din ce vorbesc ei, nici un cuvinţel.

  — Să-mi sară ochii dacă pricep ce spui! Cum aşa, Huck?

  — Nu ştiu cum, da’ aşa e. Am prins eu dintr-o carte ceva din păsăreasca lor. Închipuie-ţi că vine unul la tine şi-ţi zice: „Pârlei vu fransei?” Tu ce-ai zice?

  — N-aş zice nimica. I-aş da una peste bot, bine-nţeles dacă ăla n-ar fi alb. Jim nu dă voie unui negru să-i vorbească aşa urât!

  — Vezi-ţi de treabă, nu-i nici o vorbă urâtă! Asta înseamnă: „Ştii să vorbeşti franţuzeşte?”

  — Şi-atunci de ce n-o spune pe şleau?

  — Ba tocmai c-o spune, în felul lui, pe franţuzeşte.

  — E-un fel caraghios, ce mai! Nici nu vreau să mai aud despre asta. N-are nici cap, nici coadă.

  — Ascultă, Jim. O pisică vorbeşte ca noi?

  — Nu, pisica nu.

  — Dar o vacă?

  — Nu, nici ea.

  — Pisica vorbeşte ca vaca şi vaca vorbeşte ca pisica?

  — Nu, nu vorbeşte.

  — Va să zică-i drept şi firesc să vorbească fiecare altfel?

  — Ba bine că nu!

  — Şi-atunci nu-i drept şi firesc ca pisica şi vaca să vorbească altminteri decât noi?

  — Sigur.

  — Păi atunci de ce nu-i dai tu voie franţuzului să vorbească altfel decât noi? Ia lămureşte-mă, cum vine treaba asta?

  — Huck, este pisica om?

  — Nu.

  — Atunci cum ar putea vorbi ca un om? Este vaca om, sau este vaca pisică?

  — Nu, niciuna, nici alta.

  — Atunci nu-i treaba ei să vorbească, nici ca un om, nici ca o pisică. Este franţuzul om?

  — Da.

  — Ei bine! Atunci de ce nu vorbeşte ca un om? Fă bine şi lămureşte-mă tu pe mine!

  Mi-am dat seama că-mi răcesc gura de pomană: nu-i chip să-l înveţi pe Jim să ducă o discuţie. M-am lăsat păgubaş.

  C A P I T O L U L XV.

  Ne făceam socoteala că ne-ar mai trebui vreo trei nopţi ca s-ajungem la Cairo15, la capătul Illinoisului, acolo unde râul Ohio se varsă în Mississippi. Taman acolo voiam noi s-ajungem. Ne gândeam să vindem pluta şi să pornim pe Ohio în sus cu vaporul, până în statele libere16, unde-am fi scăpat în sfârşit de griji.

  În noaptea următoare s-a lăsat ceaţă. Ne-am hotărât să facem popas pe-o insuliţă, fiindcă n-avea nici un rost să plutim prin ceaţă. Dar când m-am dus cu barca să caut vreun trunchi de care să leg frânghia, am văzut că pe insuliţă nu-s decât nişte copăcei. Am petrecut frânghia în jurul unuia care creştea chiar la marginea malului râpos, dar pluta, mânată de curent, veni aşa de repede, că smulse copăcelul cu rădăcini cu tot şi lunecă la vale. Ceaţa se făcea tot mai deasă şi m-a cuprins o sfârşeală şi-o spaimă, c-am rămas încremenit vreo jumătate de minut. Iar când m-am uitat, pluta nu mai era. Nu se vedea nimic de la vreo douăzeci de metri încolo. Am sărit în barcă, m-am repezit spre cârmă şi am pus mâna pe vâslă, încercând s-o urnesc. Dar nu se urnea. În grabă, uitasem s-o dezleg. M-am ridicat s-o dezleg, dar aşa de tare îmi tremurau mâinile, că nu puteam face mai nimic cu ele.

  Când am izbutit să urnesc barca din loc, am luat-o repede la vale, de-a lungul insuliţei. Pe lângă mal, a mers cum a mers, dar insuliţa n-avea nici şaizeci de metri lungime, şi când am trecut de ea, m-am pomenit într-o ceaţă albă şi deasă, de n-am mai ştiut încotro mă îndrept. M-am gândit că n-are nici un rost să vâslesc. La sigur c-aş nimeri în mal, în vreun banc de nisip sau în vreo stâncă. Mai bine aştept şi las barca să lunece la vale, cu toate că-i tare greu să stai cu braţele încrucişate pe-o vreme ca asta. Din când în când hăuleam şi ciuleam urechile. De undeva, de departe, am auzit deodată un fel de chiot şi mi-a venit iar inima la loc. Am pornit repede spre partea de unde venise chiotul, cu urechea la pândă. Când l-am auzit răsunând a doua oară, mi-am dat seama că nu mergeam într-acolo, ci mai la dreapta. Când l-am auzit a treia oară, mă aflam la stânga. Nu mă apropiam de fel, fiindcă mă învârteam pe loc, iar chiotul răsuna