mereu din faţă. Bine-ar fi fost să-i dea prin gând tontului ăluia să bată mereu darabana într-o tingire, da’ ţi-ai găsit să-i treacă lui prin cap aşa ceva! Tăcerile dintre chiote mă zăpăceau. Dar n-aveam încotro, îi dădeam înainte cu sârg. Nu trecu mult şi auzii chiotul în spatele meu. Ma zăpăcisem de tot. Nu striga Jim, ci altcineva; sau te pomeneşti că se răsucise barca.

  Am lăsat vâsla. Chiotul se auzi din nou, tot în spatele meu, dar într-alt loc. Îşi schimba mereu locul, iar eu îi răspundeam de fiece dată. Când l-am auzit iar în faţa mea, am priceput că barca fusese răsucită de curent şi că se prea poate să fi strigat aşa chiar Jim, nu vreun alt plutaş. Niciodată n-am fost în stare să desluşesc glasul cuiva care strigă în ceaţă, fiindcă pe o ceaţă ca asta nu poţi să te-ncrezi nici ochilor, nici urechilor.

  Chiotele nu mai conteneau. Peste câteva clipe m-am pomenit sub un mal râpos, acoperit cu copaci înalţi şi fumurii ca nişte năluci. Curentul mă azvârli spre stânga, printre o sumedenie de cioturi care gemeau smucite de apele repezi.

  Într-o clipită se făcu din nou linişte, iar ceaţa alburie mi se păru şi mai deasă. Stăteam nemişcat şi ascultam cum îmi zvâcnea inima. Zău că bătea de o sută de ori pân’ să răsuflu o dată.

  Atunci m-am lăsat păgubaş. Ştiam ce se întâmplase. Malul ala râpos era al unui ostrov şi Jim trecuse în partea cealaltă. Nu era un plaur pe care să-l poţi ocoli în zece minute. Era ditamai insula, cu o pădure deasă pe ea. Să tot fi avut o lungime de cinci-şase mile şi o lăţime de peste-o jumătate de milă.

  Am stat nemişcat vreun sfert de ceas, cu urechile ciulite. Barca, fireşte, plutea cu patru-cinci mile pe oră, dar într-o ocazie ca asta nici nu-ţi dai seama că te duce. Nu simţi că zaci ca un mort pe apă, iar când vreun flecuşteţ de răgălie lunecă pe lângă tine, nu te gândeşti că tu treci aşa de iute, ci-ţi zici, cu răsuflarea tăiată: „Doamne! Da’ iute mai fuge ciotul ăsta!” Dacă credeţi cumva că nu-i groaznic de urât să rătă-ceşti singur pe-o noapte ca asta prin ceaţă, vă sfătuiesc să încercaţi şi voi o dată, şi-o să vedeţi ce-nseamnă.

  Am tot hăulit eu, preţ de vreo jumătate de ceas şi până la urmă am auzit un răspuns, de departe. Am încercat să mă-ndrept într-acolo, dar degeaba! Atunci mi-am dat seama că nimerisem într-un cuib pe plauri: de o parte şi de alta se zărea, tulbure, câte-un crâmpei; pe-alocurea nu mă despărţea de ele decât un şanţ îngust. Chiar când nu le vedeam, ştiam că-s acolo după clocotul apei care izbea în vreascurile şi-n ierburile uscate ce atârnau pe maluri. Urmăream năuc sunetele pe care le auzeam între aceste maluri, dar m-am lăsat repede păgubaş; era ca o goană după năluci. N-am mai pomenit sunet să se fâţâie aşa, dintr-un loc în altul, cu atâta repeziciune.

  De vreo patru-cinci ori a trebuit să mă depărtez de mal în grabă, ca să nu dau cu barca de vreun plaur şi să-l clintesc din loc. Îmi ziceam că şi pluta trebuie să se împotmolească în mal din când în când, altminteri s-ar fi depărtat prea mult ca să mai pot auzi strigătele, fiindcă pluta mergea ceva mai iute ca barca mea.

  În sfârşit, mi s-a părut că sunt iar în larg, dar n-am mai auzit nici un chiot, de nicăieri. Îmi închipuiam că Jim s-o fi ciocnit de vreun ciot şi s-o fi dus pe copcă. Mort de oboseală, m-am lungit în barcă, hotărât să nu mă mai zbucium atâta. Fireşte, nu voiam să adorm, dar eram atât de ostenit, că nu m-am putut împotrivi somnului. „Am să dorm iepureşte, numai puţin” – mi-am zis. Cred însă că a fost un somn în toată legea, deoarece când m-am trezit, deasupra mea străluceau stelele, ceaţa se risipise şi barca intra, cu pupa înainte, într-un cot mare al fluviului. La început n-am ştiut unde mă aflu. Credeam că visez. Când mi-am adus aminte de cele întâmplate, mi s-a părut că trecuse o săptămână de atunci. În locul acela, fluviul era grozav de larg şi amândouă malurile erau acoperite de păduri înalte şi dese. La lumina stelelor păreau ca nişte ziduri. Privind departe, în josul fluviului, am zărit un punct negru plutind pe apă. Am pornit într-acolo. Când să mă apropii, văd însă că nu erau decât doi buşteni legaţi laolaltă. Am zărit apoi alt punct şi m-am luat după el; apoi altul; de data asta nimerisem bine. Era pluta. Când m-am apropiat de ea, l-am zărit şi pe Jim: dormea cu capul între genunchi şi cu braţul drept atârnat deasupra cârmei. Ailaltă vâslă era fărâmată, iar pluta era plină de frunze şi crengi amestecate cu mâl. Părea să fi trecut prin încercări grele.

  Am legat barca şi m-am lungit pe plută, drept sub nasul lui Jim. Apoi am început să casc şi să-mi întind braţele spre el, spunând:

  — Hei, Jim, da’ ce, am adormit? De ce nu m-ai trezit?

  — Doamne, Dumnezeule! Tu eşti, Huck? Nu eşti mort? Nu te-ai înecat? Te-ai întors? Prea e frumos ca să fie adevărat, puişorule! Lasă-l pe Jim să te privească şi să te pipăie, altfel nu crede. Nu, nu eşti mort! Te-ai întors viu şi teafăr, acelaşi Huck… acelaşi… Domnu’ fie lăudat!

  — Ce-i cu tine, Jim, ai băut?

  — Băut? Care băut? Crezi că-mi ardea să beau?

  — Atunci de ce vorbeşti în dodii?

  — Cum adică, vorbesc în dodii?!

  — Păi, de ce zici că m-am întors şi mai ştiu eu ce, de parc-aş fi fost plecat?

  — Huck, Huck Finn, uită-te în ochii mei, uită-te în ochii mei! N-ai fost tu plecat?

  — Eu, plecat?! Ce tot îndrugi acolo? N-am fost plecat nicăieri. Unde să mă fi dus?

  — Ascultă, Huck, aici