— E limpede că eşti aici, Jim, dar cred că te-ai cam scrântit la cap.

  — Jim scrântit la cap? Bine, ia răspunde-mi mie: e adevărat că ai plecat cu frânghia-n barcă să legi pluta de insuliţă?

  — Da’ de unde! Ce insuliţă? N-am văzut nici o insuliţă.

  — N-ai văzut nici o insuliţă? Da’, ia spune, nu s-a smuls frânghia şi n-a pornit pluta la vale, pe apă, lăsându-te pe tine cu barca în ceaţă?

  — Care ceaţă?

  — Ceaţă, ceaţa aia care-a stat toată noaptea. Şi n-ai strigat tu, şi n-am strigat eu, pân-am rătăcit amândoi printre insuliţe şi ne-am pierdut unul de celălalt, fără să ştim unde suntem? Şi nu m-am ciocnit eu de-atâtea insuliţe, de era să mă-nec şi să mă prăpădesc? Răspunde-mi, Huck, adevărat sau nu?

  — Asta-i prea de tot, Jim! Află că n-am văzut nici ceaţă, nici insuliţe, nici primejdii, nimic din toate astea. Am stat toată noaptea aici cu tine şi am pălăvrăgit pân-acu’ vreo zece minute, când ai adormit… şi cred că şi eu am aţipit. N-ai avut vreme să te-mbeţi, aşa că se vede c-ai visat.

  — Cum poate să viseze cineva atâtea lucruri numa’ în zece minute?

  — La naiba! Totuşi ai visat, fiindcă nimic din toate astea nu s-a întâmplat aievea.

  — Dar, Huck, ştiu bine că…

  — Poţi să ştii până poimarţi. Sunt sigur c-ai visat, fiindcă nu m-am mişcat de aici.

  Jim rămase tăcut vreo cinci minute, muncit de gânduri, apoi spuse:

  — Bine, fie, să zicem c-am visat, Huck. Dar să mă ia naiba dacă ăsta n-a fost ăl mai grozav vis de care am avut vreodată parte! N-am mai visat niciodată un vis care să mă obosească atâta!

  — E şi firesc, se-ntâmplă ca visele să fie uneori obositoare. Dar ăsta n-a fost vis obişnuit. Povesteşte-mi-l, Jim!

  Jim se puse pe lucru şi-mi povesti totul de-a fir-a-păr, întocmai cum se întâmplase, mai înflorindu-le pe ici pe colo.

  Apoi îmi spuse că-i musai să „tălmăcească” visul, fiindcă, de bună seamă, era un semn pentru noi. Zicea că cea dintâi insuliţă era un om care ne voia binele, dar curentul era un om care voia să ne îndepărteze de el. Chiotele erau semne care ne veneau din când în când şi dacă nu căutam să le înţelegem numaidecât, ne-ar fi adus nenorocire, în loc să ne ferească de ea. Puzderia aceea de plauri erau necazurile ce ne aşteptau din partea unor oameni cârcotaşi şi răi, dar dacă ne vedeam de treabă şi nu le răspundeam, scăpăm de ei şi ieşeam din ceaţă, ajungând la liman, adică în statele libere, unde nu ne mai aşteptau nici un fel de necazuri.

  Când mă întorsesem la plută, cerul era cam întunecat, dar acum se însenina iar.

  — Pân-aici, tălmăcirea ta nu-i rea… Dar asta ce mai înseamnă, Jim? Şi i-am arătat frunzele şi gunoaiele de pe plută şi vâsla sfărâmată, care se vedeau bine acum, pe lumină.

  Jim se uită la ele, apoi la mine şi iar la ele. Gândul că visase pusese într-atâta stăpânire pe mintea lui, că nu putea să şi-l mai scoată din cap, pentru a lăsa faptele să se aşeze la locul lor, aşa cum se petrecuseră. Când se dumeri, se uită în ochii mei şi, fără să zâmbească, îmi spuse:

  — Vrei să ştii ce înseamnă? Uite că-ţi spun: când Jim n-a mai putut de oboseală după atâta trudă şi strigăte, a adormit, dar cu inima sfâşiată, fiindcă l-a pierdut pe Huck; nici nu-i mai păsa ce se-ntâmplă cu sine şi cu pluta. Şi când s-a trezit şi l-a văzut iar aici pe Huck teafăr, lu’ Jim i-au dat lacrimile şi era gata-gata să cadă-n genunchi şi să sărute picioarele lu’ Huck de atâta fericire. Dar tu, tu nu te gândeşti decât să-ţi baţi joc de bietu’ Jim cu minciunile tale! Uite colo, gunoiu’ ăla! Cine-şi bate joc de-un prieten şi-şi râde de el, tot gunoi este.

  Şi spunând asta, se ridică, porni încet spre wigwam şi intră înăuntru fără să mai scoată o vorbă. Dar era de ajuns. Mă făcuse să mă simt atât de ruşinat, încât mai c-aş fi fost în stare să-i sărut picioarele, ca să-şi ia vorba înapoi.

  Mi-a trebuit vreun sfert de ceas până să mă hotărăsc să mă duc şi să mă umilesc în faţa lui. Dar am făcut-o şi nici-odată nu mi-a părut rău. De-atunci nu i-am mai jucat nici un renghi şi nu i l-aş fi jucat nici pe-ăsta, de-aş fi ştiut c-o să-şi pună atâta la inimă.

  C A P I T O L U L XVI.

  Am dormit aproape toată ziua, iar spre seară am pornit, în urma altei plute, una nemaipomenit de lungă, care înainta încet ca un alai. Avea la fiecare capăt câte patru vâsle mari şi cred că pe bordul ei erau pe puţin treizeci de oameni. În mijloc se vedeau cinci wigwamuri cât toate zilele, depărtate unele de altele. Între ele ardea un foc. La un capăt şi la celălalt avea câte un catarg. Era o plută prima-ntâi. Mare lucru să fii plutaş pe o navă ca asta!

  Curentul ne-a dus într-un cot adânc al fluviului. Cerul noptatic se cam înnorase, şi se făcuse cald. Fluviul era foarte lat şi pe amândouă malurile se întindeau păduri dese; nu se zărea nici o rarişte şi nici o lumină. Am început să vorbim despre Cairo şi ne întrebam dacă o să ştim când om trece prin dreptul lui. Eu ziceam că n-o să ne dăm seama, fiindcă auzisem că nu-i decât un sătuc cu vreo duzină de case, şi dacă din întâmplare n-ar fi luminate, cum era să ştim că trecem pe lângă o aşezare omenească? Jim mi-a răspuns că o să ştim sigur, fiindcă acolo