cele două râuri se unesc. Ce ne facem însă – i-am zis eu – dacă o să ni se pară că trecem pe lângă capul unui ostrov, şi o să intrăm iar în albia aceluiaşi râu? Gândul ăsta l-a cam tulburat pe Jim, şi pe mine la fel. Ce-i de făcut? Părerea mea era c-ar fi mai bine să vâslim spre mal de îndată ce zărim o lumină, acolo le-am spune oamenilor că vine şi tata după noi, cu un barcaz plin cu marfă, şi că, necunoscând încă locurile, vrea să afle cât mai e până la Cairo. Jim îmi zise că-i o idee bună. Până una alta, am fumat o pipă şi-am aşteptat.

  N-aveam altceva de făcut decât să deschidem bine ochii, ca nu cumva să trecem pe lângă târguşor fără să-l vedem. Jim spunea că are el un semn după care o să ştie sigur unde se află: dacă o să se simtă liber în clipa aceea, înseamnă că ăla-i târguşorul, iar dacă nu, înseamnă c-a nimerit iar într-un ţinut al sclaviei şi că s-a sfârşit cu orice nădejde de libertate. Din când în când, sărea în picioare, strigând:

  — N-o fi acolo?

  Dar nu era. Erau doar năluciri, sau licurici, aşa că se aşeza iar la pândă, ca şi mai’nainte. Jim zicea că tremură şi-l apucă fierbinţelile, ştiindu-se aşa de aproape de libertate. Pot să vă spun că şi eu tremuram şi aveam fierbinţeli numai auzindu-l, fiindcă începusem să mă obişnuiesc cu gândul că e ca şi liber – şi, la urma urmelor, a cui era vina? A mea, fireşte. Nu-mi puteam linişti cugetul; nu ştiam cum. Şi din pricina asta, nici somnul nu se mai lipea de mine. Nu puteam sta locului o clipă. Pân-atunci nu-mi dădusem seama ce fac. Acum înţelegeam. Şi mă ardea ca un foc, din ce în ce mai tare. Încercam să mă încredinţez că nu sunt eu de vină, pentru că nu eu îl îndemnasem pe Jim să fugă de la stăpânul său legiuit. Dar degeaba, conştiinţa nu se lăsa şi-mi spunea de fiece dată: „Păi, ştiai prea bine că fuge ca să-şi dobândească libertatea şi te puteai duce numaidecât la mal să-l dai în vileag”. Asta cam aşa era, şi nu puteam cu nici un chip să mă strecor. Aici era buba. Conştiinţa-mi zicea: „Ce rău ţi-a făcut ţie biata domnişoară Watson, ca să-l laşi pe negrul ei să fugă sub nasul tău, fără să scoţi o vorbă? Ce ţi-a căşunat pe biata femeie ca să te porţi aşa urât cu ea? Doar te-a învăţat carte, săraca, ţi-a arătat cum se cuvine să te porţi în lume şi ţi-a vrut numai binele. Nimic altceva!”

  De la o vreme mi-era aşa de ruşine, că-mi venea să-mi iau lumea-n cap. Umblam de colo până colo pe plută, făcându-mi inimă rea, iar Jim umbla şi el fără astâmpăr, după mine. Niciunul din noi nu putea sta locului. De câte ori îl vedeam ţopăind şi-l auzeam strigând: „Uite Cairo!”, parcă-mi trecea un junghi prin inimă şi-mi spuneam că, de-ar fi într-adevăr Cairo, aş muri de ruşine.

  Jim vorbea tare tot timpul, în vreme ce eu ţineam sfat cu mine însumi. Zicea că ăl dintâi lucru pe care o să-l facă odată ajuns într-un stat liber, va fi să pună bani deoparte, fără să cheltuiască nici măcar o lăscaie şi, când o să aibă destule parale, o să-şi răscumpere nevasta, sclavă la o fermă de lângă casa domnişoarei Watson. După aia au să muncească amândoi ca să-şi răscumpere cei doi copii, şi dacă stăpânul lor n-o să vrea să-i vândă, au să pună pe un aboliţionist să-i răpească.

  Îmi îngheţa sângele în vine când auzeam asemenea vorbe, Înainte vreme, Jim n-ar fi cutezat niciodată să vorbească aşa. Ce schimbare pe el de când se socotea ca şi liber! Vorba zicalei din bătrâni: „Dă-i negrului un deget, şi-ţi ia toată mâna!”

  Iată unde m-a dus nechibzuinţa, mă gândeam eu. Negrul ăsta, pe care pot zice că şi eu l-am ajutat să fugă, vine acum şi-mi spune verde în obraz că o să-şi fure copiii de la un om pe care nici măcar nu-l cunosc şi care nu mi-a făcut niciodată vreun rău.

  Mă durea să-l aud pe Jim vorbind asfel. Cum de nu-i era ruşine? Conştiinţa începu să mă sâcâie mai rău ca oricând, până ce n-am mai putut îndura şi i-am spus, ca s-o liniştesc: „Las’ pe mine, nu-i prea târziu! Mă duc la mal când oi vedea prima lumină şi-1 dau în vileag!” După aia, m-am simţit bine, fericit şi uşor ca un fulg. Toată tulburarea pieri ca prin farmec. Eram cu ochii-n patru, doar-doar voi zări o lumină, şi inima-mi cânta de bucurie. În curând am zărit o lumină.

  — Am scăpat, Huck, am scăpat! strigă Jim. Sări în sus şi ţopăie! Ăsta-i scumpul, bunul meu Cairo, slavă Domnului, inima-mi spune că ăsta este!

  — Mă duc cu barca să văd, Jim. S-ar putea să nu fie…

  Dintr-o săritură, a fost în barcă, a dezlegat-o, şi-a aşternut surtucul vechi pe fund, ca să am pe ce să m-aşez, şi mi-a dat vâsla. Cum mă depărtam, l-am auzit spunând:

  — Curând-curând, Jim o să chiuie de bucurie şi-o să spună că-i datoreşte totu’ lui Huck. Dacă Jim e liber, asta-i mulţumită lu’ Huck. Jim nu te uită pe tine, eşti ăl mai bun prieten a lu’ Jim, singuru’ prieten a lu’ Jim!

  Vâsleam de zor, cu gândul să mă duc să-l dau în vileag, dar când l-am auzit vorbind aşa, mi s-a înmuiat inima. Am lăsat-o mai moale cu vâslitul, nemaiştiind dacă să fiu sau nu bucuros că pornisem. Când am ajuns la vreo cincizeci de metri mai jos de plută, i-am auzit iar glasul:

  — Uite-l pe Huck, bunu’ meu Huck, singuru’ domn alb care-şi ţine făgăduiala dată lu’ Jim!

  M-a cuprins o sfârşeală. Dar mi-am zis: „Trebuie s-o fac, n-am încotro! Acum e prea târziu ca să