În clipa aceea văzui o barcă, în care erau doi oameni înarmaţi cu puşti. Se opriră. Mă oprii şi eu. Unul din ei zise:

  — Ce-i acolo?

  — O plută – zic.

  — Eşti de pe ea?

  — Da, dom’le.

  — Mai sunt şi alţi oameni acolo?

  — Numai unul, dom’le.

  — Ascultă, azi-noapte au fugit cinci negri de pe plantaţia de-acolo, de după cotul apei. Omul tău e alb ori negru?

  N-am răspuns numaidecât. Am încercat eu, dar nu-mi veneau cuvintele. Aş fi vrut să-mi iau inima-n dinţi şi să spun tot, dar parcă eram o cârpă, n-aveam curaj nici cât un iepure. Simţeam că mi se moaie balamalele. „Ajunge, nu te mai strădui atâta!” mi-am zis şi le-am spus pe nerăsuflate:

  — E alb.

  — Mai bine ne ducem să ne încredinţăm.

  — Da, da, duceţi-vă, că e şi tăticu acolo şi poate-mi aju-taţi să trag pluta până la mal, unde se vede lumina aia. Tăticu-i bolnav, şi mămica, şi Mary-Ann tot aşa.

  — Ei, drăcia dracului! Suntem grăbiţi, băiete. Dar văd că-i cazul să venim cu tine. Hai, vâsleşte, să pornim!

  Am apucat vâsla şi ei pe-ale lor. Peste câteva clipe le-am spus:

  — Să ştiţi că tăticu o să vă fie foarte recunoscător. Toţi ăi pe care i-am rugat să m-ajute să trag pluta la mal au şters-o, şi singur nu pot.

  — Urât din partea lor! Hm! Şi cam ciudat! Ia zi, băiete, da’ ce-i cu taică-tu?

  — E… e… nu-i cine ştie ce.

  Se opriră din vâslit. Eram foarte aproape de plută acum.

  — Mă băiete, tu minţi! îmi zise unul dintre ei. Ce-i cu tat-tu? Spune-ne pe şleau, şi o să fie mai bine de tine.

  — Da, dom’le, am să vă spun, dar vă rog din suflet, nu ne lăsaţi! … E… domnilor… trebuie doar să ne trageţi, v-arunc eu frânghia, aşa că nu mai e nevoie să vă apropiaţi de plută, vă rog…

  — Înapoi, John, înapoi! răcni unul dintre ei.

  Şi începură să se depărteze.

  — Nu te apropia, băiete, stai acolo unde eşti, că stai bine. Drace! Te pomeneşti că vântul ne-a trântit boală-n obraji! Mă băiete, dacă ştii că taică-tu e bolnav de vărsat, de ce nu ne-ai spus-o din capul locului? Vrei să se molipsească toată lumea?

  I-am răspuns, smiorcăind:

  — Ba pân-acu’ le spuneam la toţi, dar o luau îndată la sănătoasa şi ne lăsau aşa.

  — Bietul băiat! Are şi el dreptate. Ni se rupe inima de tine, dar vezi că noi, noi… la naiba! n-avem chef să ne molipsim de vărsat, înţelegi? Ascultă, te-nvăţ eu ce să faci: nu te-apuca să tragi singur pluta la mal, că o prăpădeşti. Cu vreo douăzeci de mile mai la vale, pe malul stâng, e-un orăşel. Ai s-ajungi acolo cu mult după răsăritul soarelui. Când o să ceri ajutor, să le spui oamenilor că ai tăi au guturai şi fierbinţeală. Nu fi prost, nu-i mai lăsa pe oameni să ghicească despre ce e vorba. Noi vrem să-ţi facem un bine, aşa că fii şi tu băiat de treabă şi du-te unde ţi-am arătat. N-are să-ţi folosească la nimic dac-ai să debarci acolo unde se vede lumina aia, nu-i decât un depozit de lemne. Ia zi, taică-tu e sărac, aşa-i? Şi mai are şi ghinion după cât se vede. Na, uite că pun o piesă de douăzeci de dolari pe scândura asta; ia-o când o ajunge în dreptul tău. Mă doare-n suflet că trebuie să te părăsim, dar pe legea mea! cu vărsatul nu-i de glumit, pricepi?

  — Aşteaptă niţel, Parker – spuse celălalt. Pune şi polul ăsta pe scândură, din partea mea. Noroc bun, băiete! Fă cum ţi-a spus domnul Parker şi n-o să-ţi pară rău.

  — Da, da, băiete, du-te cu Dumnezeu! Dacă vezi cumva vreun negru fugar, cere ajutor şi înhaţă-l, te mai alegi şi cu ceva bani.

  — Cu bine, dom’le. Dacă-mi iese-n cale vreun negru, nu-l las eu să scape, fiţi pe pace!

  Şi s-au dus, iar eu m-am urcat la loc pe plută, ruşinat şi necăjit, fiindcă ştiam prea bine că săvârşisem o faptă rea şi-mi dădeam seama că oricât m-aş fi străduit, tot degeaba ar fi fost: mai bun nu era chip să mă fac. Vai de ăl care nu se-nvaţă de mic să se poarte cum trebuie! Când e pus la-ncercare, se moaie ca o cârpă, fiindcă nimic nu-i dă tărie.

  Gândindu-mă mai adânc, mi-am zis: „Ia stai niţel, să zicem că făceai bine dacă-l pârai pe Jim, crezi că te simţeai mai uşurat? Da’ de unde, tot rău al dracului te-ai fi simţit, ca şi-acum. Atunci, mi-am zis eu, ce rost are să-nveţi să te porţi cum trebuie, când ca să te porţi rău nu e greu de fel şi răsplata-i aceeaşi?” Am rămas paf. Nu mai ştiam ce să-mi răspund. Aşa că m-am hotărât să nu mă mai frământ şi de-aici înainte să mă port totdeauna cum mi-o veni mai la îndemână. Am intrat în wigwam, dar Jim nu era acolo. M-am uitat în jur, Jim nicăieri.

  — Hei, Jim! am strigat.

  — Aici, Huck! Ăia s-au cărat? Nu vorbi aşa tare!

  Se băgase în apă, sub vâsla din spatele plutei: nu i se vedea decât nasul. L-am liniştit, spunându-i că tipii nu se mai zăreau. Jim se sui pe plută şi urmă:

  — Am ascultat tot şi-am sărit în apă, hotărât să înot pân’la mal dacă ăia vin încoace. După ce-ar fi plecat, mă întorceam eu înapoi la plută. Doamne! cum i-ai mai dus de nas, Huck! Grozavă păcăleală! L-ai scăpat pe prietenu’ tău Jim, iar el nu te uită cât o trăi!

  După aia am vorbit despre banii pe care-i căpătasem. Era o sumă frumuşică – un pol de căciulă. Jim era de părere că acum puteam lua