vaporul şi că banii au să ne ajungă până o să sosim undeva în statele libere. Încă douăzeci de mile – zicea el – e o nimica toată pentru pluta noastră, dar tare-aş fi vrut să fi ajuns odată la liman!

  În zori am făcut popas. Jim ascunse eu mare grijă pluta, apoi îşi petrecu ziua făcând bagajele şi pregătind toate cele, pentru a părăsi plutăritul.

  În noaptea aceea, pe la vreo zece, am zărit luminile unui târg, în fundul unui cot al fluviului, pe partea stângă. M-am dus cu barca să văd ce era. Ceva mai încolo am dat de o luntre în care şedea un pescar. M-am apropiat şi i-am zis:

  — Nene, oraşul ăla e Cairo?

  — Cairo? Da’ de unde! Ai căpiat?

  — Da’ ce oraş e, nene?

  — Dacă vrei să ştii, du-te şi află! Dacă mai stai aici şi-mi baţi capul, îţi trag una de-ai să mă pomeneşti toată viaţa.

  M-am întors la plută. Jim se arătă grozav de dezamăgit, dar l-am îmbărbătat, spunându-i că târgul următor o să fie negreşit Cairo.

  Până a doua zi în zori am mai trecut prin faţa unui orăşel şi mă pregăteam să mă duc iar să văd ce e, dar Jim m-a oprit arătându-mi că era pe un deal şi amintindu-mi că la Cairo e şes. Uitasem…

  Peste zi am rămas pe un grind, nu departe de malul stâng. Începusem să intru la bănuieli, şi Jim tot aşa.

  — Te pomeneşti – îi zic – că-n noaptea aia cu ceaţă am trecut de Cairo!

  — Să nu mai vorbim despre asta, Huck! Bieţii negri n-au niciodată noroc. Ştiam eu că pielea aia de şarpe are să ne mai aducă ghinion!

  — Aş vrea să nu fi văzut niciodată piela aia, Jim. Ce bine era dacă nu-mi cădeau ochii pe ea!

  — Tu n-ai nici o vină, Huck, fiindcă nu ştiai. Aşa că nu-ţi mai face sânge rău!

  Când s-a luminat bine de ziuă, ne-am dat seama că ne aflăm în apa limpede a râului Ohio şi că de partea ailaltă curgeau apele tulburi ale bătrânului Mississippi! Aşadar, adio Cairo!

  Ne-am aşezat să ne sfătuim. N-avea nici un rost să ne ducem la mal. Şi să pornim cu pluta înapoi, se-nţelege că n-aveam cum. Nu ne rămânea decât o cale: să aşteptăm până seara şi să ne încercăm norocul, întorcându-ne cu barca. Am dormit toată ziua într-un desiş, ca să mai prindem puteri. Dar seara, când ne-am întors la plută, ce să vezi? Barca ia-o de unde nu-i!

  Multă vreme n-am scos o vorbă. Ce era să fi zis? Ştiam amândoi prea bine că tot pielea şarpelui ne făcuse bucata şi de data asta. La ce bun să mai vorbim? Ar fi însemnat s-aruncăm vina asupra altcuiva şi asta ne-ar fi adus iar ghinion – şi nu s-ar mai fi isprăvit cu ghinioanele. Mai bine tăceam.

  Când ne-a mai venit inima la loc, ne-am sfătuit ce-ar fi mai bine să facem şi ne-am dat seama că nu era decât o ieşire: să purcedem cu pluta la vale până ni s-o ivi prilejul să cumpărăm o barcă şi s-o pornim înapoi cu ea, în susul apei. N-aveam de gând să împrumutăm vreuna, aşa cum ar fi făcut babacu’, fiindcă ne temeam să nu se ia careva după noi.

  Când s-a întunecat, am pornit cu pluta. Cei care încă nu s-au încredinţat că-i nebunie curată să pui mâna pe-o piele de şarpe, după tot ce ne-a căşunat nouă pielea aia de şarpe, au să se încredinţeze acuma, văzând ce ne-a mai făcut.

  Ştiam că locul unde se cumpără bărci se află undeva, dincolo de schela de plute de lângă mal. Dar în trei ore şi ceva n-am văzut nici un fel de schelă.

  Se întunecase de-a binelea: era o beznă s-o tai cu cuţitul – tot ce poate fi mai rău, afară de ceaţă. Pe-o noapte ca asta, nu vezi la doi paşi şi nu poţi desluşi nimic pe apa fluviului. Era târziu şi linişte. Deodată am zărit un vapor care venea la deal. Am aprins felinarul, crezând că ăia au să bage de seamă. De obicei, vapoarele care mergeau la deal nu treceau pe lângă noi, ci căutau apa lină de sub malurile stân-coase; dar în nopţi ca astea, ele se luau de piept cu fluviul, trecând chiar prin mijlocul lui.

  Îl auzeam cum calcă apa, dar nu l-am văzut decât când a fost aproape de tot. Venea întins spre noi. Vapoarele au obiceiul ăsta: încearcă să vadă până unde pot să se apropie fără să te-atingă. Câteodată, roata îţi sfarmă o vâslă şi atunci pilotul scoate capul afară şi râde crezându-se mare pişicher. Aşadar, venea drept spre noi, iar noi ne închipuiam că o să treacă razant, dar ăla parcă n-avea de loc de gând să vireze. Era o namilă de vapor şi mergea iute de tot, ca un nor negru înconjurat de roiuri de licurici. Deodată răsări din beznă, mătăhălos şi înfricoşător, c-o mulţime de guri de cazane, deschise şi roşii ca nişte limbi de foc, şi cu-o etravă17 cât toate zilele, atârnând drept deasupra capetelor noastre. Cineva răcni la noi, apoi răsunară clopotele de alarmă pentru oprirea maşinilor, înjurăturile se amestecară cu şuierul aburului şi, în vreme ce Jim sărea într-o parte şi eu în cealaltă, vaporul izbi din plin pluta, trecând peste ea.

  M-am scufundat în apă cu gândul să ajung la fund, căci o roată de vreo zece metri era gata-gata să treacă peste mine şi-mi ziceam că ar fi mai bine să-i fac loc, să nu se-ncurce. De obicei sunt în stare să rămân sub apă un minut, dar de data asta cred c-am zăbovit un minut şi jumătate. Apoi m-am săltat repede la faţa apei – simţeam că mă-năbuş. Am ieşit până la subsuori şi mi-am suflat apa din nări, ca să pot trage aer în piept. Era un curent