năprasnic – vaporul îşi pusese din nou în mişcare maşinile, la zece secunde după ce le oprise. Ce le pasă vaporenilor de plutaşi?! Din pricina întunericului, nu-l mai vedeam, îl auzeam doar cum brăzdează apa fluviului.

  Am strigat „Jim” de vreo zece ori, dar n-a răspuns ni-meni. Am apucat atunci o scândură, de care mă lovisem pe când „călcam apa”, şi am pornit spre mal împingând-o înaintea mea. Curentul trăgea însă către malul stâng: nimerisem, adică, într-un soi de vad lung şi pieziş – să tot fi avut vreo două mile.

  A trecut multă vreme până să-l străbat, dar am ajuns cu bine şi m-am căţărat pe mal. Nu vedeam mai nimic; m-am târât orbeşte pe un pământ pietros, cale de vreun sfert de milă. Deodată m-am pomenit în faţa unei case bătrâneşti, întocmită din câte două rânduri de bârne.

  Mă gândeam s-o şterg iute de acolo, dar o haită de câini se năpusti spre mine, mârâind şi lătrând; am stat locului, n-avea rost să mă mişc.

  C A P I T O L U L XVII.

  Nu trecu nici un minut şi, de la o fereastră, cineva spuse fără să-şi scoată capul:

  — Ajunge, băieţi! Care-i acolo?

  — Eu.

  — Care eu?

  — George Jackson, dom’le.

  — Ce pofteşti?

  — Nimic, dom’le, nu vreau decât să-mi văd de drum, dar nu mă lasă câinii.

  — De ce dai târcoale casei, noaptea, la ora asta, ai?

  — Nu dădeam târcoale, dom’le, am căzut de pe puntea vaporului.

  — Nu zău, ai căzut? Ia faceţi puţină lumină, să-l văd la faţă! Cum ziceai că te cheamă?

  — George Jackson, dom’le. Sunt un băieţaş, nu vedeţi?

  — Ascultă, dacă spui adevărul, n-are de ce să-ţi fie teamă, n-o să-ţi facă nimeni rău. Dar nu încerca să te mişti, stai acolo unde eşti. Hei, ia sculaţi-i pe Bob şi pe Tom şi aduceţi flintele! George Jackson, nu mai e nimeni cu tine?

  — Nu, dom’le, nu-i nimeni.

  Am auzit forfotă prin casă şi-am zărit o lumină. Omul de la fereastră răcni:

  — Betsy, neroadă bătrână ce eşti, cară-te cu lumânarea aia! Ai căpiat? Pune-o pe podea, în dosul uşii. Bob şi Tom, dacă sunteţi gata, luaţi-vă locurile.

  — Suntem gata.

  — Ia zi, George Jackson, îi cunoşti pe Shepherdsoni?

  — Nu, dom’le, în viaţa mea n-am auzit de ei.

  — Poate că-i aşa cum spui, dar s-ar putea să şi minţi. Sunteţi gata? Ia fă-te-ncoa’, George Jackson! Bagă de seamă, nu alerga, vino încet de tot! Dacă e careva cu tine, să stea unde e; dacă se-arată, îl curăţăm. Hai, vino! Nu te grăbi, împinge uşa puţin, atât cât să te strecori înăuntru, asculţi?

  N-am alergat. Să fi vrut şi n-aş fi fost în stare. Făceam câte un pas şi mă opream. Nu auzem nici un zgomot, numai ticăitul inimii mele. Câinii tăceau ca şi oamenii, dar se ţineau scai de mine. Când am ajuns la cele trei trepte de lemn ale pragului, am auzit cum cineva deschide uşa cu cheia, apoi trage zăvorul şi drugul de fier. Am pus mâna pe uşă şi am împins-o încetişor… încetişor, până când cineva îmi spuse:

  — Ajunge, vâră-ţi capul înăuntru.

  L-am ascultat, cu toate că mă temeam că mi-l taie.

  Pe podea era o lumânare. Vreun sfert de minut m-am uitat la ei şi ei la mine: erau trei găligani, cu flintele îndreptate asupră-mi, de mi se tăiase răsuflarea. Cel mai în vârstă dintre ei, unul cu părul cărunt, să tot fi avut vreo şaizeci de ani; ăilalţi doi păreau de vreo treizeci de ani, ba chiar mai mult. Toţi trei erau chipeşi şi bine legaţi. Mai era acolo şi o femeie frumoasă, cu părul cărunt şi, în spatele ei, două fete, dar pe astea nu le vedeam prea bine.

  — Bine, e-n regulă. Intră! îmi porunci bătrânul.

  Cum am intrat, bătrânul încuie uşa, trase zăvorul şi drugul, apoi le spuse ălor doi tineri să se apropie cu flintele. Toţi trei trecură într-o sală mare, cu duşumeaua acoperită cu o scoarţă nouă, şi se adunară într-un colţ, departe de ferestrele din faţă. (Pe de lături nu erau ferestre.) Ridicară lumânarea şi, după ce mă cercetară cu luare-aminte, strigară într-un glas:

  — Nu-i din neamul Shepherdsonilor, n-are nimic din Shepherdsoni în el.

  Apoi bătrânul îmi zise că nădăjduieşte că n-am să mă supăr dac-o să mă caute de arme; nu voia să-mi facă nici un rău, voia doar să se încredinţeze. Nu-mi scotoci buzunarele, le pipăi doar pe dinafară şi-mi spuse că e-n regulă. După aia, mă pofti să mă simt ca la mine acasă şi să-i povestesc tot ce mi se întâmplase.

  — Dar vai, Saul – îi tăie vorba bătrâna – bietul băiat e ud leoarcă! Te pomeneşti că i-o fi şi foame?

  — Ai dreptate, Rachel, uitasem.

  Bătrâna chemă atunci o negresă:

  — Betsy, du-te şi adu-i repede ceva demâncare, sărmanul de el! Hei, fetelor, una din voi să se ducă să-l trezească pe Buck să-i spună… a! uite-l că vine. Buck, ia-l pe băieţaşul ăsta străin, ajută-l să-şi scoată hainele ude şi dă-i nişte haine de-ale tale, uscate.

  Buck părea cam de vârsta mea, vreo treisprezece-paisprezece ani, măcar că era ceva mai voinic ca mine. N-avea pe el decât o cămaşă şi părul îi era tare ciufulit. Intră căscând şi frecându-se la ochi cu o mână; cu cealaltă trăgea după el o flintă.

  — Nu-i nici un Shepherdson pe-aici? întrebă el.

  Îi răspunseră că se speriaseră degeaba.

  — De-ar fi venit niscaiva, puneam eu mâna pe unul!

  Toţi începură să râdă.

  — Da’ încet te mai mişti, Buck! spuse Bob. Ar fi avut timp să ne scalpeze pe toţi pân-acuma!

  — Păi dacă n-a venit nimeni să-mi spună! Asta nu se face. Totdeauna sunt lăsat deoparte şi n-apuc să văd