— Nu-i nimic, fiule – spuse bătrânul. Ai să vezi destule la vremea ta, fii pe pace! Acum du-te şi fă aşa cum ţi-a spus maică-ta!

  Când am ajuns sus în camera lui, mi-a dat o cămaşă scorţoasă, o jiletcă şi nişte nădragi de-ai lui. În vreme ce mă îmbrăcam, m-a întrebat cum mă cheamă, dar n-am apucat să-i răspund, că a şi început să-mi povestească despre o gaiţă şi un iepuraş, pe care-i prinsese în pădure cu două zile în urmă. M-a întrebat apoi dacă ştiu unde se afla Moise când s-a stins lumânarea. I-am răspuns că nu ştiu. N-auzisem despre aşa ceva pân-atunci.

  — Dar ghici! stărui el.

  — Cum o să ghicesc dacă n-am mai auzit niciodată despre asta?

  — Da’ ce nu poţi să ghiceşti? E uşor, mă!

  — Care lumânare?

  — Orice lumânare.

  — Nu ştiu unde era Moise. Zi tu!

  — Ei, un’ să fie? Era în întuneric. Asta-i tot!

  — Dacă ştiai, atunci de ce m-ai mai întrebat?

  — Ce dracu! Nu vezi că-i o ghicitoare? Ia zi, cât ai să stai aici? Sa rămâi la noi, auzi? Să vezi ce-o să petrecem! Şcoala-i închisă acum. Ai vreun câine? Eu am unu’ care sare în apă şi-ţi aduce surcelele pe care le arunci. Ţie-ţi place să te piepteni cu cărare la mijloc duminica şi să te dichiseşti? Mie, nu, dar mă sileşte maică-mea. La naiba cu nădragii ăştia vechi. Ar trebui să-i îmbrac, da’ e aşa de cald, că nu prea am chef. Eşti gata? În regulă. Haide, musiu!

  Jos îmi pregătiseră nişte turte de mălai, carne rece, unt şi smântână – în viaţa mea n-am mâncat ceva mai bun. Buck, maică-sa şi toţi ceilalţi – afară de negresă, care plecase, şi de cele două fete – fumau nişte pipe de păpuşoi. Fumau şi mă descoseau, iar eu înfulecam şi le răspundeam. Fetele erau înfăşurate în tartane, iar cosiţele le cădeau până mai jos de umeri. Văzând eu că nu-mi dau pace cu întrebările lor, le-am spus următoarea poveste: Eu, taică-meu şi toată familia trăiam la o mică fermă în fundul Arkansawului18. Într-o bună zi, soră-mea Mary-Ann fugi ca să se mărite cu unul şi nu se mai auzi nimic despre ea. Bill porni s-o caute şi nu se mai auzi nimic nici despre el, iar Tom şi Mort muriră şi rămăsei doar eu şi cu taică-meu, care ajunsese ca o umbră din pricina atâtor necazuri. Când muri şi el, am luat puţinul care mai rămăsese – fiindcă ferma nu era a noastră – şi-am plecat cu vaporul în sus pe fluviu. Pe drum am căzut peste bord şi aşa am ajuns aici. După ce mi-au ascultat povestea, mi-au spus că pot rămâne la ei cât poftesc. Începuse să se lumineze de ziuă, aşa că toată lumea se duse la culcare. Eu şi Buck am dormit în acelaşi pat. Când m-am trezit dimineaţa, hop! îmi uitasem numele. M-am canonit vreun ceas să-mi aduc aminte, şi când s-a trezit Buck, l-am întrebat:

  — Tu ştii carte, Buck?

  — Da – răspunse el.

  — Pun rămăşag că nu ştii cum se scrie numele meu.

  — Pun rămăşag pe ce vrei că ştiu.

  — Bine, să te vedem.

  — G-e-o-r-g-e J-a-x-o-n, poftim!

  — Bine, ai câştigat, dar zău nu te-aş fi crezut în stare! Nu-i un nume uşor, să-l spui buche cu buche, aşa, dintr-o dată, fără să-l înveţi.

  Am scris numele pe o hârtiuţă, în taină. Mă gândeam că s-ar putea ca data viitoare să mă pună careva să i-l spun şi voiam să-l pot rosti pe nerăsuflate, ca şi cum aş fi fost învăţat cu el.

  Era o familie tare simpatică şi aveau şi o casă pe cinste. Nu mai văzusem niciodată la ţară o casă ca asta, atât de arătoasă şi cu atâta „stil” în ea. Uşa de la intrare nu avea ivăr de fier sau unul de lemn cu cureluşă de piele, ci o clampă de aramă care se răsucea, cum au casele de la oraş. În salonaş nu era nici pomeneală de pat – şi-n câte salonaşe de la oraş nu găseşti paturi! Într-un ungher se afla un cămin mare, cu un prag de cărămizi roşii, grozav de curate: le spălau cu apă şi le frecau tot cu o cărămidă. Câteodată le spoiau cu o vopsea roşie de-i zicea negru de Spania, taman aşa cum se obişnuieşte şi la oraş.

  Căminul avea nişte grătare uriaşe, care puteau să ţină un buştean întreg. Pe consolă, la mijloc, se afla o pendulă, pe sticla căreia era zugrăvit, în partea de jos, un oraş. Iar în mijloc avea un cerculeţ în chip de soare, şi vedeai cum în spatele lui se bălăbăneşte limba pendulei. Era o plăcere să-i asculţi bătăile. Câteodată, după ce vreun ceasornicar ambu-lant venea s-o cureţe şi s-o dichisească, era în stare să sune de o sută cincizeci de ori în şir, fără să obosească. Gazdele n-ar fi vândut-o pentru nimic în lume. De o parte şi de alta a pendulei stătea câte un papagal mare, făcut parcă din tibişir şi colorat de-ţi lua ochii. Lângă unul din papagali era o pisică de faianţă, iar lângă celălalt – un căţel, tot de faianţă. Când îi apăsai, scoteau un ţipăt, dar fără să deschidă botul şi fără să-şi schimbe înfăţişarea. Ţipetele ieşeau de undeva, de dedesubt. În spatele lor atârnau două evantaie făcute din pene de cocoş sălbatic. Pe o masă, în mijlocul încăperii, se vedea un paner frumos, de faianţă, încărcat cu mere, portocale, piersici şi struguri, mult mai roşii, mai galbene şi mai arătoase ca alea adevărate. Nu erau adevărate, fiindcă icicolo, pe unde se scorojiseră, se vedea creta albă din care erau făcute. Masa era aşternută cu o muşama de toată frumuseţea, colorată pe margini, în mijlocul căreia un vultur îşi desfăşura aripile roş-albastre. Ziceau că o primiseră tocmai din Philadelphia. Mai erau şi nişte cărţi,