rânduite frumos în fiece colţ al mesei. Una din ele era o biblie mare, de familie, plină cu poze. Alta era Calea pelerinului19, o carte despre unul care-şi părăsise familia, naiba ştie de ce. Din când în când, citeam şi eu puţin din cartea asta. Era interesantă, dar cam greoaie.

  O altă carte era Ofranda prieteniei20 cu multe lucruri frumoase şi poezele. Poezelele însă nu le citeam. Mai erau acolo şi Discursurile lui Henry Clay21 şi Medicina de familie de doctorul Gunn22, o carte în care puteai afla tot ce trebuie să faci la caz de boală sau moarte. De asemenea, o carte de rugăciuni – şi multe altele. În jurul mesei erau înşirate jilţuri falnice şi trainice, nu din alea cu fundul lăsat sau spart, care seamănă cu nişte coşuri vechi.

  Pe pereţi atârnau tablouri, mai ales poze de-ale lui Washington şi La Fayette23 şi de-ale reginei scoţiene Mary, scene de bătălii, şi unul care se numea Semnarea Declaraţiei de Independenţă24. Erau şi unele de le ziceau „schiţe”, pe care le făcuse cu mâna ei, pe când avea doar cincisprezece ani, una din fete, care murise. Se deosebeau de toate tablourile pe care le văzusem vreodată: erau mult mai negre ca alea obişnuite. Una înfăţişa o femeie zveltă, îmbrăcată într-o rochie neagră, cu talia strânsă la subsuori şi cu mânecile înfoiate ca nişte verze. Purta o pălărie mare ca o lopată de cărbuni şi un văl cernit: gleznele subţiri şi albe i-erau înfăşurate în panglicuţe negre, iar picioruşele i-erau încălţate în pantofiori de aceeaşi culoare, micuţi ca nişte jucării. Stătea gânditoare, cu cotul drept rezemat pe un mormânt, sub o salcie plângătoare, iar în mâna ailaltă, care-i atârna de-a lungul trupului, ţinea o batistă albă şi o gentuţă. Dedesubtul picturii stătea scris: „Vai n-am să te mai văd oare niciodată?”

  Altă poză înfăţişa o fată tânără, cu părul pieptănat în sus şi strâns într-un coc c-un pieptene înalt cât un spătar de scaun. Plângea într-o năframă şi în cealaltă mână ţinea o păsărică moartă, care zăcea pe spate, cu gheruţele-n aer. Dedesubt scria: „Vai, n-am să mai aud niciodată dulcele-ţi ciripit!”

  Mai era o poză, în care o domnişoară cu obrajii şiroind de lacrimi stătea la fereastră, cu ochii la lună. Într-o mână ţinea o scrisoare desfăcută, pecetluită într-un colţ cu ceară neagră. Îşi apăsa pe buze un medalion legat de un lănţişor. Dedesubt scria: „Şi te-ai dus? Da, vai, te-ai dus!”

  Pozele erau, cred, frumoase dar eu nu prea mă dădeam în vânt după ele – mă apucau pandaliile când le priveam, mai ales când nu eram în apele mele. Toată lumea era mâhnită că fata murise, fiindcă începuse şi alte schiţe de-astea şi se putea vedea – din câte făcuse – ce geniu pierduseră. Dar judecând după gusturile ei, socot că se simţea mai bine în cimitir.

  Când căzuse la pat, fata tocmai lucra la cel mai măreţ tablou al ei – aşa ziceau rudele; cică în rugăciunile ei cerea zi şi noapte să-i fie dat să trăiască până ce-o să-l termine. Dar n-a avut noroc. Tabloul înfăţişa o fată tânără, îmbrăcată într-o rochie lungă şi albă, rezemându-se de parmalâcul unui podeţ, gata-gata să sară jos, cu părul despletit pe umeri, cu lacrimi pe obraji şi cu ochii la lună. Două braţe i se încru-cişau pe piept, două braţe erau întinse înainte şi alte două se înălţau spre lună: voise, pasămite, să vadă care pereche de braţe se potriveşte mai bine, şi-apoi să le şteargă pe celelalte, dar, cum spuneam, murise înainte de a se hotărî şi acum tabloul atârna deasupra patului ei aşa cum era, şi la fiece onomastică a fetei, familia îl împodobea cu flori. De obicei însă, era ascuns după o perdeluţă. Duduia din tablou avea un chip destul de plăcut, numai că, după părerea mea, din pricina atâtor braţe, prea semăna c-un păianjen.

  Fata asta avusese şi-un album pe când era în viaţă; lipea în albumul ăsta ferpare şi anunţuri despre accidente şi cazuri de boala lungă, luate din „Ochiul bisericii”. Pe marginea lor obişnuia apoi să scrie poezele, din capul ei. Poezelele erau grozave. Iată ce scria, de pildă, despre un băiat, pe nume Ştefan Pană Streche, care căzuse într-un puţ şi se înecase:

  Odă lui Ştefan Pană Streche, răposat întru Domnul.

  Murit-a Ştefan după boală, Încet de tot, în suferinţă?

  Şi plânsu-i-au, cu-amară jale, Prietenii, a sa fiinţă?

  Nu! Ştefan Pană Streche-avu.

  O altă soartă, mai cumplită.

  Deşi îl plânseră, el nu.

  Muri de moarte-obişnuită.

  N-avea nici tuse măgărească, Şi nici pojar, nici oreion, N-au cutezat să-i pângărească.

  Al frunţii sale sfânt amvon.

  Nu, inima nu i-a fost frântă.

  De-un neîmpărtăşit amor.

  Nici crampele făptura sfântă.

  Nu-i doborâră, prin omor.

  O, nu! Ci ascultaţi, plângând, La ce vă spun de trista-i soartă:

  El tânăr a murit, căzând.

  Într-o fântână. Crudă soartă!

  L-au scos afar’, l-au deşertat, Dar era prea târziu, o, vai!

  Căci sufletu-i s-a înălţat.

  Spre îndelung râvnitul rai.

  Dacă Emmeline Grangerford ticluia asemenea poezele înainte de a împlini paisprezece ani, ne putem închipui ce-ar fi ajuns ea să scrie cu timpul. Buck zicea că soră-sa era în stare să-ţi trântească o poezie cât ai bate din palme. Nici nu stătea să se gândească. Scria un stih şi dacă nu-i putea găsi rima, îl ştergea şi punea la repezeală altul în loc, apoi îi da-nainte. N-avea subiecte preferate. Putea scrie despre orice-i cereai, numai trist să fie. De câte ori murea vreun bărbat, vreo femeie sau vreun copilaş, ea şi venea cu „omagiul” ei, înainte de a li se fi răcit trupul. Aşa le botezase ea, „omagii”. Vecinii aveau o vorbă: cică întâi venea doctorul, după aia Emmeline şi la urmă dricarul, care nu se arăta niciodată înaintea ei. O singură data s-a întâmplat să vină dricarul înaintea ei, într-o zi când Emmeline zăbovise prea mult căutând o rimă la numele răposatului, un