Sărăcuţa de ea! De câte ori nu m-am urcat în odăiţa ei, ca să citesc din albumul ăl vechi, când pozele ei mă scoteau din sărite şi mi-era necaz pe ea.

  Mi-era drag de toată familia – de morţi şi de vii deopotrivă – şi n-aş fi vrut să ne despartă nimic. Biata Emmeline, cât fusese în viaţă, scrisese poezii despre toţi morţii şi nu mi se părea drept ca acum, când murise, să nu se găsească nimeni să-i facă şi ei o poezea. Am încercat să storc din mine un vers-două, dar din păcate n-a ieşit nimic.

  Odaia Emmelinei era păstrată într-o curăţenie desăvârşită, cu toate lucrurile rânduite aşa cum îi plăcea ei să le aibă când trăia. Nu dormea nimeni acolo. Bătrâna se îngrijea ea însăşi de odaie, deşi avea o mulţime de servitori negri. Se ducea deseori acolo, de obicei ca să coasă şi să citească din biblie.

  Jos, în salonaş, ferestrele erau acoperite cu nişte perdele grozave: albe, cu picturi pe ele, înfăţişând castele îmbrăcate în iederă de sus până jos, precum şi cirezi de vite duse la adăpat. Mai era acolo şi un mic pian de pe vremuri, în care cred că vârâseră nişte tingiri. Ce putea fi mai frumos decât să le auzi pe cele două fete cântând la pianul ăla S-a rupt ultimul lanţ sau Bătălia de la Praga?! Pereţii tuturor încăperilor erau tencuiţi. Mai în fiece odaie se aflau covoare, iar casa era văruită frumos pe dinafară.

  Era o clădire cu două aripi, despărţite printr-o curte mare, pardosită şi acoperită. Uneori, la prânz, se punea masa acolo – era un loc răcoros şi plăcut. Nici că se putea mai bine. Şi mâncarea era straşnică. Unde mai pui că se serveau nişte porţii!

  C A P I T O L U L XVIII.

  Colonelul Grangerford era, vedeţi dumneavoastră, un gentleman din cap până în picioare, ca şi ceilalţi de altfel. Era, cum s-ar zice, de neam bun, şi asta-i mare lucru la oameni, ca şi la cai, după cum spunea văduva Dauglas, despre care nu ştiu să fi tăgăduit cineva că făcea parte din boierimea târgului nostru. Şi babacu’ tot aşa zicea, măcar că el, unul, nu era mai de neam decât un cotoi janghinos.

  Colonelul Grangerford era foarte înalt şi zvelt şi avea o faţă smeadă, niţeluş oacheşă, fără pic de roşeaţă. Se bărbierea cu grijă în fiece dimineaţă. Sub un nas semeţ, avea nişte nări şi nişte buze subţiri de tot. Iar sub sprâncenele-i groase scăpărau doi ochi negri ca tăciunele, aşa de înfundaţi în găvane, că parcă te privea din două văgăuni. Avea o frunte înaltă, iar părul lui sur şi ţepos îi atârna până pe umeri. Mâinile îi erau lungi şi subţiri. Nu era zi de la Dumnezeu în care să nu-şi pună o cămaşă curată şi un costum de pânză albă, de-ţi lua ochii. Duminicile purta o redingotă albastră cu nasturi de alamă. Umbla cu un baston de mahon, cu măciulie de argint. N-avea nimic fistichiu sau ţipător în îmbrăcăminte. Şi era bun ca pâinea lui Dumnezeu – simţeai asta şi de-aia aveai încredere în el. Câteodată zâmbea şi atunci era o plăcere să te uiţi la el. Dar când se înălţa ca o prăjină şi de sub sprâncene începeau să-i scapere fulgere, îţi venea să te caţări într-un copac şi să afli mai târziu ce-i căşunase.

  N-avea nevoie să-şi dea osteneala să amintească oamenilor cum se cuvine să se poarte, fiindcă fiecare ştia să fie cuviincios de faţă cu el. Şi tuturor le plăcea să-l aibă în preajmă. Mai totdeauna era ca o rază de soare; unde era el, parcă se însenina. Dar când se ascundea după nori, se făcea întuneric beznă câteva clipe – şi era de ajuns, fiindcă după aia o săptămână puteai fi sigur că lucrurile au să meargă iarăşi strună.

  Când cobora dimineaţa, împreună cu bătrâna, toată familia se scula în picioare şi le spunea „bună ziua” şi nimeni nu se aşeza la loc decât după ce se aşezau ei. Apoi Tom şi Bob se duceau la un dulăpior cu şipuri, amestecau nişte băuturi într-un pahar şi i-l întindeau, iar el îl ţinea în mână şi aştepta până ce Tom şi Bob îşi umpleau şi ei păhărelele şi făceau o plecăciune spunând: „Respectele noastre, domnule şi doamnă”. Atunci domnul şi doamna le răspundeau abia înclinându-se: „Mulţumim”, şi tustrei bărbaţii se apucau să bea. Bob şi Tom turnau apoi o lingură de apă peste zahărul şi picul de rachiu sau de cidru rămas pe fundul paharelor lor şi ni le dădeau mie şi lui Buck, ca să bem, cică, şi noi în sănătatea bătrânilor.

  Bob era mai mare ca Tom. Amândoi erau nişte vlăjgani chipeşi, spătoşi, cu feţele arse de soare, cu o claie de păr ca pana corbului, şi cu ochii negri ca pana corbului. Ca şi tatăl lor, erau îmbrăcaţi în pânză albă din cap până în picioare şi purtau panamale cu boruri largi.

  Duduia Charlotte avea douăzeci şi cinci de ani, era înaltă, semeaţă şi cilibie, dar bună ca pâinea caldă, când nu-i sărea ţandăra. Când se mânia însă, avea nişte priviri care te-ngheţau, leit cu-ale lui tat-su, şi era frumoasă foc. Duduia Sofia, soră-sa, era şi ea frumoasă, dar altfel decât ea. Era blândă şi suavă ca o porumbiţă. Abia împlinise douăzeci de ani.

  Fiecare membru al familiei avea câte un servitor negru, chiar şi Buck. Mi se dăduse şi mie un negru, care o ducea împărăteşte, fiindcă eu, unul, nu prea eram învăţat să mă las slugărit; în schimb, negrul lui Buck aproape că n-avea vreme să-şi tragă sufletul.

  Cam asta era toată familia acum, dar cândva numărase mai mulţi oameni, şi anume încă trei feciori, care fuseseră omorâţi, şi Emmeline, care răposase.

  Bătrânul stăpânea nu ştiu câte ferme şi peste