o sută de negri. Când şi când poposeau acolo câte un pâlc de oameni călări sosiţi de la zece-cincisprezece mile depărtare, şi vreme de cinci-şase zile o duceau într-o petrecere, prin împrejurimi şi pe fluviu. Ziua benchetuiau şi dănţuiau prin pădure, iar seara dădeau baluri acasă. Mai toţi erau rubedenii de-ale familiei. Bărbaţii veneau totdeauna cu arme. Lume bună, ce să mai vorbim!

  Pe aproape mai hălăduia un neam de nobili, vreo cinci-şase familii, care mai toate purtau numele de Shepherdson. Erau tot atât de cilibii, bogaţi şi semeţi ca şi neamul Grangerforzilor. Shepherdsonii şi Grangerforzii se foloseau de acelaşi debarcader, care se afla cu vreo două mile mai sus de casa noastră. Când mă duceam uneori acolo cu oameni de-ai noştri, vedeam o sumedenie de Shepherdsoni călări pe caii lor frumoşi.

  Într-o bună zi, când eram cu Buck în pădure, la vânătoare, am auzit tropotul unui cal. Tocmai treceam drumul.

  — Repede! îmi zise Buck. Ascunde-te în tufiş!

  După ce ne-am ascuns, am privit prin frunziş în pădure. Nu trecu mult şi un tânăr chipeş, cam milităros, se apropie cu calul în buiestru. Îşi ţinea flinta la oblânc. Îl mai zărisem eu şi înainte. Era tânărul Harney Shepherdson. Deodată, îmi vâjâi pe lângă ureche un glonte pornit din ţeava flintei lui Buck, şi pălăria lui Harney căzu la pământ. Acesta puse mâna pe flintă şi veni călare drept spre locul unde ne-ascunsesem. Dar noi n-am zăbovit nici o clipă. Am luat-o la goană prin pădure. Nu era o pădure deasă; de două ori, întorcându-mă ca să mă feresc de gloanţe, l-am văzut pe Harney ochindu-l pe Buck. Apoi l-am văzut cum se întoarce pe aceeaşi potecă, de bună seamă ca să-şi ia pălăria. Nu ne-am oprit din fugă până acasă. Când ne văzu, ochii bătrânului scăpărară o clipă – cred că de plăcere – apoi se însenină puţin şi spuse, oarecum cu blândeţe în glas:

  — Nu-mi place să tragi dindărătul unui tufiş. De ce n-ai ieşit pe potecă, băiete?

  — Shepherdsonii n-au obiceiul ăsta, tată. Ei nu scapă niciodată asemenea prilejuri.

  În timp ce Buck povestea ce se-ntâmplase, duduia Charlotte îşi ţinea capul sus ca o regină, nările i se umflau, iar ochii îi scânteiau. Ceilalţi doi fraţi păreau cătrăniţi şi nu scoteau o vorbă. Duduia Sofia pălise, dar când află că omul nu fusese rănit, se îmbujoră iar la faţă.

  De îndată ce l-am putut trage deoparte pe Buck (sub copaci, lângă nişte pătule de porumb), l-am întrebat:

  — Voiai să-l omori, Buck?

  — Ba bine că nu!

  — Da’ ce ţi-a făcut?

  — Cine, el? Nu mi-a făcut nimic!

  — Atunci de ce voiai să-l omori?

  — Păi uite-aşa, din pricina dihoniei.

  — Ce-i aia dihonie?

  — Mă, da’ din ce fund de lume ai ieşit că nu ştii ce-i aia o dihonie?

  — N-am mai auzit pân-acu’! Spune-mi tu!

  — Ei bine – începu Buck – o dihonie e cam aşa: Un om are o socoteală c-un altul şi-l omoară. Atunci fratele ăluia îl omoară pe el. Apoi ceilalţi fraţi, de o parte şi de alta, se bat între ei. P-ormă îşi vâră nasul şi verii lor şi încetul cu încetul fiecare din ei e omorât şi atunci dihonia s-a terminat. Dar ţine mult de tot şi merge al dracului de încet.

  — Dar dihonia asta a voastră ţine de mult, Buck?

  — Hm! Cred şi eu! A început acu’ treizeci de ani sau cam aşa ceva. Nu ştiu ce neînţelegere a fost la mijloc, p-ormă s-a lăsat cu proces. Ăl care-a pierdut procesu’ l-a împuşcat pe ăl care l-a câştigat. Oricare-ar fi făcut la fel, să fi fost în locul lui.

  — Da’ ce neînţelegere a fost, Buck? Pe chestia vreunei moşii?

  — Tot ce se poate, nu sunt sigur.

  — Şi cine-a tras mai întâi? Un Grangerford sau un Shepherdson?

  — De unde vrei să ştiu? E tare mult de-atunci!

  — Nu ştie nimeni?

  — Ba da, tăticu cred că ştie, ca şi ceilalţi bătrâni din familie, dar nici ei n-au habar pe ce chestie s-a pornit cearta.

  — Da’ ia zi, Buck, au fost omorâţi mulţi?

  — Da. Au fost ceva înmormântări. Dar nu totdeauna se lasă cu omor. Tăticu are câteva gloanţe în el, da’ nu-i pasă, că tot n-are el cine ştie ce greutate. Cât despre Bob, l-au cam scrijelit c-un jungher, iar Tom a fost rănit o dată sau de două ori.

  — Anul ăsta a fost omorât careva, Buck?

  — Da. Unul de-al nostru şi unul de-al lor. Acum vreo trei luni, vărul meu Bud, care avea pai’şpe ani, trecea călare prin pădure, pe malul celălalt. Nu era înarmat, tâmpitul! Într-un loc pustiu, aude el tropot de cai în spatele lui şi deodată îl vede pe moş Baldy Shepherdson care-l urmărea cu flinta în mână şi cu chica-i albă fluturând în vânt. Şi-n loc să sară de pe cal şi să se-ascundă într-un tufiş, Bud şi-a zis că ăla n-o să-l ajungă din urmă. Dar babalâcu’ l-a fugărit aşa vreo cinci-şase mile, şi se tot apropia de el. Pân’ la urmă, văzând Bud că totul e-n zadar, s-a oprit şi s-a întors, ca să nu fie împuşcat pe la spate, mă-nţelegi, iar moşul a tras în el şi l-a curăţat. Numai că nu s-a bucurat el prea mult de norocul ăsta, fiindcă n-a trecut nici o săptămână şi ai noştri i-au făcut de petrecanie.

  — Ce laş şi moşul ăla, Buck!

  — N-aş crede că era laş. Da’ de unde! Printre Shepherdsoni n-ai să găseşti nici un laş. Şi nici printre Grangerforzi. Odată, bătrânul ăla a fost atacat de trei Grangerforzi, da’ le-a ţinut piept jumate ceas şi i-a bătut pân’ la urmă, măcar că ei erau călări. Moşu’-a descălecat, s-a ascuns după o stivă de lemne şi şi-a pus calul în faţă, ca să-l ferească