de gloanţe. Grangerforzii, care rămăseseră călări, s-au învârtit în jurul bătrânului, trăgând într-una în el. Dar nici el nu s-a lăsat mai prejos. Bătrânul şi calul lui au ajuns acasă ciuruiţi şi schilodiţi ca vai de capul lor, dar pe Grangerforzi au trebuit să-i ducă alţii, pe sus. Unul dăduse ortu’ popii, iar altul a crăpat a doua zi. Nu, frăţioare, află de la mine că-şi pierde vremea de pomană ăl de caută laşi printre Shepherdsoni. Nu se naşte aşa sculă în neamul lor.

  Duminica următoare ne-am dus cu toţii la biserică, pe cai, fiindcă era cam departe, la vreo trei mile de casă. Bărbaţii, până şi Buck, au luat cu ei flintele, iar în biserică le-au ţinut între genunchi sau rezemate de perete, ca să le aibă la îndemână. Shepherdsonii tot aşa.

  Predica n-a fost cine ştie ce, ia acolo nişte poveşti despre iubirea aproapelui şi alte asemenea parascovenii nesărate. Toată lumea a zis însă că a fost o predică faină şi în drum spre casă nu s-a vorbit decât despre asta. La toţi le turuia gura despre credinţă despre fapte bune, despre harul dumnezeiesc, despre antepredestinare şi mai ştiu eu ce, încât mă gândeam cu jale: mai rar o duminică plicticoasă ca asta. Cam la vreo oră după prânz, aţipiseră cu toţii, unii în jilţurile lor, alţii prin odăi. Începusem să mă cam plictisesc. Buck dormea tolănit pe iarbă, lângă un dulău. M-am dus în odaia noastră, cu gândul să trag şi eu un pui de somn. Drăgălaşa domnişoară Sofia stătea în uşa odăii ei, care era alături de-a noastră. Cum mă văzu, mă trase înăuntru, închise uşa încetişor şi mă întrebă dacă ţin la ea. I-am răspuns că da. Apoi mă întrebă dacă vreau să-i fac un bine, dar fără să spun nimănui. I-am zis că vreau. Îmi spuse atunci că şi-a uitat biblia în biserică, între alte două cărţi, şi mă roagă să mă duc într-ascuns acolo şi să i-o aduc înapoi, fără să suflu nimănui o vorbă. Am primit. M-am strecurat afară şi am pornit spre biserică. Acolo nu mai era nimeni, în afară de vreo doi-trei porci, care pătrunseseră înăuntru, găsind uşa descuiată. Vara, porcii se dau în vânt după pardoselile de lemn, fiindcă ţin răcoare. Aţi băgat de seamă că mai toţi oamenii se duc la biserică doar de nevoie, în vreme ce porcii se duc de plăcere?

  „O fi ceva la mijloc – îmi ziceam. Nu-i firesc ca o fată să tremure atâta pentru o biblie!” Am scuturat cartea şi, ce să vezi, din ea căzu un bileţel pe care cineva scrisese c-un plaivaz: „Două şi jumătate”. Am mai cercetat eu, dar n-am mai găsit nimic. Nu pricepeam ce-i cu bileţelul, aşa că l-am pus la loc în carte şi m-am întors acasă. Domnişoara Sofia, care mă aştepta în pragul odăii ei, mă trase înăuntru şi închise uşa. Apoi frunzări cartea până găsi bileţelul. Cum îl citi, se lumină la faţă şi, până să mă dumeresc, mă luă în braţe şi mă strânse tare, zicându-mi că-s cel mai bun băiat din lume şi să nu spun nimănui unde am fost. Se aprinsese la faţă şi ochii îi străluceau, ce mai, era grozav de frumoasă. Am rămas uluit. Când mi-am venit în fire am întrebat-o ce-i cu bileţelul ăla. „L-ai citit?” mă luă ea la rost. I-am răspuns că nu. Atunci mă întrebă dacă ştiu să citesc. I-am răspuns că ştiu doar buchiile mari. Răsuflă uşurată şi, lămurindu-mă că bileţelul nu-i decât un semn de carte, îmi spuse că acum pot să mă duc la joacă.

  Am luat-o încetişor spre râu, gândindu-mă la cele întâmplate. Curând, am băgat de seamă că negrul meu mă urmăreşte. Când casa nu se mai zări, îşi roti o clipă privirile, apoi veni în fugă şi-mi spuse:

  — Domnu’ Jorj, vino în baltă, să-ţi arăt un cuib mare de şerpi.

  „Curios lucru – mi-am zis. Mi-a mai spus-o şi ieri. S-ar cuveni să ştie că nimănui nu-i plac şerpii în aşa hal, încât să umble după ei. Dar ce-o fi urmărind?”

  — Bine, ia-o ‘nainte! i-am spus.

  M-am ţinut după el vreo jumătate de milă; apoi a luat-o prin baltă şi-a mai mers încă vreo jumătate de milă, cu picioarele-n apă până la glezne. Am ajuns la un mic grind uscat şi plin de copaci, tufişuri şi liane. Negrul îmi spuse:

  — Mai mergi câţiva paşi, domnu’ Jorj. Acolo este. Eu i-am văzut şi nu mai vreau să-i văd.

  Şi merse mai departe, până ce pieri după nişte copaci.

  Tot umblând, am dat de o poieniţă mare cât un iatac şi împresurată de liane. În mijlocul ei dormea un om – Dumnezeule! era bunul meu Jim!

  L-am trezit, fiind sigur că n-o să-şi creadă ochilor când m-o vedea iarăşi, dar nici vorbă de aşa ceva. Aproape că i-au dat lacrimile de bucurie, însă mirat nu era. Mi-a povestit că în noaptea aia a înotat după mine; îmi auzise strigătele, dar nu cutezase să răspundă, de teamă să nu fie prins şi dus din nou în robie.

  — M-am julit niţel şi n-am putut înota repede, de-aia am rămas mult în urma ta. Când tu ai ieşit din apă, mi-am zis c-o să te ajung poate pe mal, fără să te strig, da’ când am văzut casa aia, am mers mai încet. Eram prea departe ca s-aud vorbele ălora, şi mi-era frică de câini. Când s-a făcut iar linişte, am ştiut că tu eşti în casă, aşa că am intrat în pădure, ca s-aştept pân-a doua zi. În zori, am văzut nişte negri, care se duceau la câmp. Ei m-au adus în locul ăsta, unde câinii nu mă pot mirosi, din pricina apei. Noaptea, negrii mi-aduc demâncare şi-mi spun ce mai face Huck.

  — De ce nu i-ai zis lui Jack al meu să m-aducă aici mai curând, Jim?

  — N-avea rost să te chem înainte de-a putea face ceva. Dar acum, totu-i bine!