— Care plută, Jim?

  — Pluta noastră a veche.

  — Nu cumva vrei să spui că pluta noastră n-a fost făcută ţăndări?

  — Nu, n-a fost. A fost ea rău paradită, mai ales la un capăt, dar paguba nu-i mare, decât că ni s-au pierdut mai toate lucrurile. Dacă nu ne dădeam aşa la fund şi nu înotam sub apă, şi dacă n-ar fi fost aşa întuneric, iar noi n-am fi fost aşa speriaţi, şi-aşa nişte nătăfleţi, am fi putut scăpa şi pluta. Da’ şi-aşa e bine, fiindcă acum pluta-i ca nouă-nouţă, şi-avem şi-o grămadă de lucruri noi în locul ălora pierdute.

  — Dar, Jim, cum de-ai pus iar mâna pe plută? Ai prins-o?

  — Cum să prinzi o plută în pădure? Nişte negri au găsit-o pe-o stâncă, în cotu’ râului, şi-au ascuns-o într-o gârlă, sub sălcii. Pe urmă, s-au dondănit atâta pentru ea, că am prins de veste curând şi atunci i-am împăcat pe toţi, zicându-le că pluta nu-i a lor, ci a lui Jim şi Huck. „Ce, vreţi să mâncaţi papară pentru c-aţi jefuit un tânăr gentleman alb?” P-ormă le-am dat zece cenţi de căciulă şi-au fost foarte mulţumiţi. Ziceau că n-ar fi rău să dibuie cât mai multe plute, ca să fie şi mai bogaţi. Negrii ăştia-s tare buni cu mine şi nu trebuie să le cer de două ori ceva, că-mi dau numaidecât. Jack ăsta e un negru cumsecade şi mare pişicher.

  — Da, aşa-i. Nici nu mi-a spus că eşti aici. Mi-a zis să vin să-mi arate o grămadă de şerpi de baltă. Dacă se-ntâmplă ceva, el nu-i amestecat cu nimic. Poate să spună că nu ne-a văzut niciodată împreună, şi chiar aşa e.

  Nu vreau să vorbesc mult despre cele întâmplate în ziua următoare. Am să fiu foarte scurt. M-am trezit în zori şi mă pregăteam să mă-ntorc pe partea ailaltă şi să-mi văd de somn, dar am băgat de seamă că în jur era o tăcere neobişnuită. Nu se simţea nici o mişcare. Pe urmă am văzut că Buck nu era acolo. Mirat din cale-afară, m-am sculat din pat şi am coborât. Nu se vedea ţipenie de om, nicăieri. Era o linişte de mormânt. La fel şi afară. „Ce să fie?” mă întrebam.

  Lângă stiva de lemne, am dat peste Jack al meu.

  — Ce se-ntâmplă pe-aici? zic eu.

  El, de colo:

  — Nu ştiţi, dom’ Jorj?

  — Nu, nu ştiu.

  — Miss Sofia a fugit! Zău aşa! A fugit noaptea, nimeni nu ştie când. A fugit să se mărite cu tânărul ăla Harney Shepherdson, aşa se spune. Familia a băgat de seamă abia acu’ jum’ate ceas şi de-atunci n-a pierdut vremea, zău. N-am pomenit oameni să se înarmeze şi să-ncalece mai iute. Cucoanele s-au dus să dea de veste la rude, iar Saul, bătrânu’ şi băieţii au pornit călări, cu flintele, pe mal în sus, ca să-l prinză pe tânăru’ ăla şi să-l omoare înainte ca el să treacă râul cu duduia Sofia. O să fie tămbălău mare, zău!

  — Hm! Buck a plecat fără să mă trezească.

  — Nu-i de mirare. N-au vrut să te amestece şi pe matale. Dom’ Buck şi-a încărcat flinta şi-a zis că ori pune mâna pe un Shepherdson, ori se curăţă. Acolo-s atâţia Shepherdsoni, că pune şi el mâna pe unu’, dac-are noroc.

  Am luat-o la fugă pe cărarea de pe mal. Deodată am auzit împuşcături, undeva, departe. Când am ajuns în apropierea cabanei şi a stivei de lemne de lângă debarcader, m-am furişat printre copaci şi tufişuri până mi-am găsit un loc bun şi m-am căţărat într-o răchită, de unde puteam privi fără să fiu văzut. Nu departe de ascunzătoarea mea, era o stivă înaltă de lemne. Întâi m-am gândit să m-ascund în spatele ei, dar poate că-i mai bine că n-am făcut-o.

  În faţa cabanei se-nvârteau vreo patru-cinci oameni călări, zbierând şi înjurând de mama focului şi-ncercând zadarnic să se apropie de doi băieţi ascunşi îndărătul stivei de lemne de lângă debarcader. De câte ori vreunul din ei încerca să se apropie de stivă, venind dinspre mal, cei doi băieţi trăgeau asupra lui, dindărătul stivei, unde se ghemuiseră spate-n spate ca să se apere şi dintr-o parte şi din cealaltă.

  În curând, călăreţii încetară să se mai rotească şi să strige şi porniră spre cabană. Atunci unul din băieţi se ridică şi ochi bine pe deasupra grămezii de lemne: unul din călăreţi se prăvăli din şa. Ăilalţi descălecară, îl apucară pe rănit şi se îndreptară cu el spre cabană. În aceeaşi clipă însă, băieţii o luară la goană şi până să bage de seamă călăreţii, ei şi făcuseră jumătate din drumul ce-i despărţea de copacul în care mă cocoţasem. Văzându-i, ăilalţi săriră pe cal şi ţuşti! după ei.

  Se apropiau repede, dar ăi doi aveau un avans prea mare ca să mai poată fi ajunşi din urmă. Băieţii erau acum lângă stiva de lemne din faţa copacului meu. Se ascunseră îndărătul ei, aşa că acum iar stăteau mai bine ca urmăritorii lor. Unul din băieţi era Buck, iar ălălalt un flăcău subţirel, de vreo nouăsprezece ani.

  Călăreţii se-nvârtiră ce se-nvârtiră, apoi îşi văzură de drum. De îndată ce nu s-au mai zărit, l-am strigat pe Buck. Auzindu-mi glasul, Buck nu ştiu ce să creadă. Părea mirat din caleafară. În cele din urmă îmi spuse să fiu cu ochii-n patru şi să-i dau de veste când călăreţii se vor ivi din nou. De bună seamă că puneau ceva la cale şi că n-aveau să zăbovească mult. Aş fi dat orice să nu mai fiu în răchita aia, dar nu îndrăzneam să cobor. Buck începu să zbiere şi să înjure, zicând că el şi văru-su Joe (ăsta era celălalt băiat) nu încheiaseră încă socotelile pe ziua aceea. Mi-a mai zis că taică-su şi cei doi fraţi fuseseră omorâţi, la