fel şi vreo doi-trei din tabăra duşmană. Cică Shepherdsonii le întinseseră o cursă. Buck spunea că taică-său şi ăi doi fraţi ar fi trebuit să aştepte sosirea rudelor, fiindcă aşa Shepherdsonii erau prea tari. L-am întrebat ce se întâmplase cu tânărul Harney şi cu domnişoara Sofia; mi-a răspuns că trecuseră pe malul celălalt şi scăpaseră. Mi-a părut tare bine. Dar să-l fi văzut pe Buck cum spumega de ciudă că nu izbutise să-l omoare pe Harney în ziua în care trăsese în el! Era ceva nemaipomenit!

  Deodată se auzi poc! poc! poc! Călăreţii se furişaseră prin pădure şi veneau acum pe la spatele lor, fără cai. Băieţii, răniţi amândoi, o luară la goană spre fluviu şi se aruncară în apă. În timp ce înotau la vale, ăilalţi alergau pe mal trăgând după ei şi urlând:

  — Moarte lor! Nu-i lăsaţi!

  Simţeam că mi se face rău şi era cât pe ce să cad jos. N-am de gând să povestesc tot ce s-a întâmplat, de teamă să nu mi se facă iarăşi rău. Mai bine n-aş mai fi ajuns la mal în noaptea aia de pomină, decât să văd asemenea grozăvii! N-am să le pot uita niciodată. Mă urmăresc şi-n vis!

  Am rămas în copac până a-nceput să se-ntunece. Mi-era frică să cobor. Din când în când auzeam împuşcături, departe în pădure. De vreo două ori am văzut mici cete de oameni înarmaţi până-n dinţi, trecând în goana cailor, dincolo de cabană. „Va să zică – mă gândeam – bătălia nu s-a isprăvit încă.” Eram tare abătut şi-mi pusesem în gând să nu mă mai apropii niciodată de casa aia, nu de alta, da’ mă simţeam niţeluş vinovat şi eu. Acum îmi dădeam seama că în bileţelul ce-l adusesem scria că duduia Sofia urma să se întâlnească cu Harney undeva, la ora două şi jumătate, ca să fugă cu el. Şi mă gândeam c-ar fi trebuit să-i povestesc tatălui Sofiei despre bileţel şi despre purtarea ei ciudată; poate c-atunci ar fi încuiat-o în odaie şi prăpădul ăsta n-ar mai fi avut loc niciodată.

  În cele din urmă, am coborât din ascunzătoare şi m-am târât niţel pe malul apei, până ce am dat de cele două trupuri care zăceau lângă mal. Le-am tras afară, le-am acoperit feţele şi am şters-o cât am putut mai iute. Mi-au dat lacrimile când am acoperit faţa lui Buck, nu de alta, dar se purtase frumos cu mine!

  Între timp se întunecase. Nu m-am apropiat de casă, ci am luat-o prin pădure spre baltă. Văzând că Jim nu era pe grind, am zbughit-o spre gârlă, croindu-mi drum printre sălcii: ardeam de nerăbdare să mă sui pe plută şi să scap odată de locul ăla blestemat. Dar pluta nu era acolo! Tii, ce spaimă am tras! A trecut aproape un minut până să-mi vin în fire. Am început să strig; un glas îmi răspunse, la vreo douăzeci de paşi de mine:

  — Dumnezeule! Tu eşti, Huck? Nu face zgomot!

  Era glasul lui Jim şi mă bucuram din cale-afară să-l aud. Am mai alergat puţin pe mal şi-am sărit pe plută. Jim mă luă în braţe şi mă strânse la piept, fericit că mă vede.

  — Domnu’ să te binecuvânteze, băiete! Eram sigur că tu iar ai murit. Jack a venit aici şi mi-a spus c-ai fost împuşcat, fiin’că nu te-ai mai întors acasă. Eram gata să plec cu pluta pân’ la capătu’ gârlei, ca s-o iau din loc îndată ce vine Jack şi-mi spune că tu chiar ai murit. Doamne, ce bine că te-ai întors, Huck!

  — Daăi răspunsei – bine că s-a isprăvit. N-au să mă găsească şi-au să-şi închipuie că am fost omorât şi că m-a dus apa la vale. Colo sus e ceva care-o să-i facă să creadă asta. Nu mai sta, Jim, dă-i drumul cât poţi mai repede!

  M-am simţit la largul meu abia când pluta a ajuns cu vreo două mile mai jos, pe Mississippi. Atunci am scos felinarul şi l-am agăţat, socotindu-ne din nou liberi şi la adăpost. Cum nu mai pusesem nimic în gură de ieri, Jim îmi aduse nişte turte de mălai cu smântână şi o costiţă de porc cu varză şi verdeţuri; nimic nu-i mai bun pe lumea asta când e bine gătit.

  Am petrecut de minune, înfulecând şi sporovăind cu Jim. Eram fericit că scăpasem de dihoniile alea. Cât despre Jim, nu mai putea de bucurie că scăpase de baltă. Amândoi eram de părere că nu-i pe lume casă mai bună ca pluta. În alte locuri oamenii trăiesc înghesuiţi, claie peste grămadă, dar pe o plută e cu totul altfel. Te simţi slobod şi la largul tău.

  C A P I T O L U L XIX.

  Trecură vreo două-trei zile. Mai bine zis se scurseră – atât de liniştite, senine şi frumoase au fost. Iată cum ne-am petrecut vremea. Prin părţile acelea, fluviul era grozav de mare, să tot fi avut o milă şi jumătate lărgime. Noaptea pluteam, iar ziua stăteam ascunşi. Cum mijea de ziuă, ne opream şi priponeam pluta – de obicei în apa liniştită de lângă un ostrov. Găseam acolo răchite şi sălcii, tăiam niscaiva crengi şi acopeream pluta. Apoi puneam undiţele, intram în apă şi înotam, ca să ne mai răcorim. După aia, ne aşezam pe fundul nisipos – în locurile unde apa ne venea până la genunchi – şi aşteptam răsăritul. Nu se auzea nici un zgomot, totul era tăcut, de parcă ar fi dormit întreaga lume. Când şi când se auzea doar orăcăitul broaştelor. Primul lucru pe care-l zăreai când îţi aruncai ochii peste întinderea apelor era fâşia întunecată a pădurilor de pe celălalt mal. Altceva nu puteai desluşi. Apoi pe bolta cerului se ivea un zbenghi alb, care creştea din ce în ce. În depărtare fluviul se limpezea, iar apa nu mai era neagră, ci cenuşie. Începeai să zăreşti nişte pete fumurii, care pluteau pe apă. Erau tot felul de vaporaşe. Mai vedeai şi nişte dungi