Nu trecea mult şi zăreai pe apă o dâră, şi, după cum arăta, îţi dădeai seama că acolo-i o stâncă de care se spărgeau valurile de lăsau dâra aia. Vedeai pe urmă cum ceaţa se ridică de pe apă în vălătuci, dezvăluind privirilor fluviul şi zarea de foc a răsăritului. Pe malul celălalt, la marginea pădurilor, se desluşea atunci o cabană, de bună seamă un depozit de cherestea, din care nişte hoţomani furaseră cât putuseră, stivuind restul lemnelor în aşa fel, încât prin deschizăturile dintre ele ar fi încăput şi un câine. Apoi se stârnea dintr-acolo o boare plăcută, care te-nviora şi-ţi umplea nările cu miresmele dulci ale copacilor şi florilor. E drept că uneori aducea şi câte o duhoare grea de peşte putred, de-ţi venea să-ţi iei lumea-n cap. Da’ p-ormă se făcea ziuă de-a binelea, toate cele râdeau în soare şi păsărelele ciripeau de zor. Nu se mai zărea nici o dâră de fum. Ne duceam şi scoteam niscaiva peşti din cei prinşi în undiţe, şi ne încropeam prânzişorul. După aceea ne uitam la apa pustie şi leneveam aşa până ne fura somnul. Ne trezeam apoi fără să ştim de ce, şi ne uitam să vedem. Uneori zăream un vapor care venea la deal, huruind pe lângă celălalt mal, dar aşa de departe, că nu puteai spune despre el decât că are roata la spate sau într-o latură. Vreme de-o oră după aceea n-auzeai şi nu vedeai nimic – o pustietate fără margini. În sfârşit, se zărea hăt-departe o plută pe care vreun coblizan spărgea lemne, după obiceiul plutaşilor; vedeai cum luceşte toporul care izbea, dar n-auzeai nimic; apoi vedeai cum se ridică iar şi abia când se afla din nou deasupra capului, auzeai izbitura – poc! Zgomotul zăbovise niţeluş deasupra apei pân’ s-ajungă la noi! Şi uite-aşa ne petreceam ziua, lenevind şi ascultând liniştea.

  Odată se lăsă o ceaţă deasă şi pe toate plutele şi bărcile oamenii începură să bată toba în tinichele, ca să nu dea peste ei vreun vapor. O mahună25 sau o plută trecu atunci atât de aproape de noi, că am putut desluşi vorbele, sudălmile şi râsetele oamenilor, fără să-i vedem de loc. Ţi se făcea părul mă-ciucă, zău aşa! Parcă treceau năluci prin văzduh. Jim zicea chiar că-s strigoi.

  — Vezi-ţi de treabă – i-am spus. Un strigoi n-ar zice: „Mama ei de ceaţă!”

  De cum se-ntunecă, o porneam. Când ajungeam în mijlocul râului, lăsam pluta să lunece în voie, apoi ne aprindeam lulelele şi ne bălăceam picioarele în apă, vorbind despre câte-n lună şi-n stele. Stăteam despuiaţi zi şi noapte (bine-nţeles, când ne dădeau pace ţânţarii), fiindcă straiele noi pe care mi le dăduseră ăi din neamul lui Buck erau prea frumoase ca să mă simt bine în ele, şi-apoi nu prea-mi plăcea mie să umblu înţolit. Uneori se întâmpla ca tot râul să fie al nostru ceasuri întregi. În depărtare se zăreau malurile şi ostroavele. Când şi când licărea câte o luminiţă: cine ştie, poate era vreo lumânare ce pâlpâia în ferestruica vreunei cabane. Alteori vedeai pe întinsul apei o lumină aprinsă pe-o plută sau într-o mahună, şi venea dintr-acolo zvon de scripcă sau de cântec. Să tot trăieşti pe-o plută! Deasupra noastră se întindea cerul spuzit de stele; stăteam tolăniţi pe spate şi le priveam, întrebându-ne dacă le făcuse cineva dinadins sau erau acolo din totdeauna. Jim zicea că le făcuse cineva, da’ eu socoteam că erau de când lumea acolo – prea erau multe ca să fi avut cineva vreme să le facă. Jim îşi dădu cu părerea că le-o fi ouat luna. Ei, aşa mai mergea, aşa că n-am mai zis nimic. La urma urmelor, tot ce se poate. Ce, nu văzusem eu mai demult o broască, lepădând aproape tot atâtea ouă?

  Ne uitam şi la stelele care cădeau, urmărindu-le dâra de lumină. Jim zicea că stelele căzătoare se stricaseră şi d-aia erau azvârlite din cuib, O dată sau de două ori pe noapte zăream câte un vapor lunecând prin beznă şi slobozind din când în când pe coşuri o ploaie de stele care cădeau în apă. Era o minunăţie! Apoi vaporul pierea după un cot al fluviului, luminile nu i se mai zăreau şi huruitul contenea. Peste ape se aşternea din nou liniştea. Şi iată că multă vreme după ce vaporul pierise, valurile stârnite de el ajungeau pân’ la noi, hurducând un pic pluta, şi dup-aceea nu mai auzeam nici un zgomot, afară doar de orăcăitul broaştelor.

  După miezul nopţii, cei de pe uscat se duceau la culcare şi atunci, vreme de două-trei ceasuri, malurile rămâneau negre, nu se mai zărea nici o lumină în ferestrele caselor. Luminile alea erau ceasornicul nostru: când se ivea cea dintâi, însemna că dimineaţa-i aproape, aşa că ne căutam un cotlon, în care să ne putem ascunde cu pluta.

  Într-o dimineaţă, pe la cântători, am găsit o barcă şi m-am dus cu ea la mal. Nu era departe, doar vreo două sute de metri, dar trebuia să treci printr-o bulboană.

  Ajuns la mal, am luat-o în sus cale de vreo milă, pe o gârlă străjuită de o pădure de chiparoşi; voiam să văd de nu-s pe-acolo niscaiva fragi. Tocmai când treceam printr-un fel de vad, am zărit doi oameni care coborau în goana mare poteca. „S-a zis cu mine!” m-am gândit, fiindcă ori de câte ori vedeam pe cineva alergând, îmi închipuiam că aleargă după mine sau după Jim. Mă pregăteam să-mi iau tălpăşiţa, dar ăia erau prea aproape acum şi se rugau de mine să le vin în ajutor. Ziceau că sunt urmăriţi, deşi nu făcuseră nimănui nici un rău; după ei gonea, cică, o ceată de oameni cu câini. Ţineau morţiş să sară în barcă, da’ nu i-am lăsat.

  — Staţi, nu săriţi! Nu se-aud încă nici câinii, nici caii oamenilor. Mai aveţi vreme să