Mi-au ascultat povaţa. De îndată ce s-au suit în barcă, am pornit cu ei spre insuliţa noastră. După vreo cinci-zece minute se auziră de departe lătrături şi strigăte. Urmăritorii se apropiau de gârlă, dar nu-i puteam vedea. Părea că se opriseră câteva clipe ca să cerceteze de jur împrejur. Depărtându-ne, abia mai auzeam larma. Când am intrat în matca fluviului, lăsând în urmă atâta pădure, n-am mai auzit nimic – peste tot era linişte. Am vâslit spre insuliţă şi ne-am ascuns în desişul de răchite. Primejdia trecuse.

  Unul din fugari avea vreo şaptezeci de ani, poate şi mai mult. Era chelbos şi avea favorite cărunte. Purta o pălărie ponosită, o cămaşă albastră de lână, slinoasă, şi nişte nădragi albaştri de dril, jerpeliţi; vârâţi de-a dreptul în bocanci. Mai avea şi o pereche de ghetre împletite – ba nu, n-avea decât una. Pe braţ îi atârna un gheroc jerpelit, tot de dril, cu nasturi lustruiţi, de alamă. Amândoi duceau câte o traistă mare, pântecoasă şi mâncată de molii.

  Celălalt avea vreo treizeci de ani şi era îmbrăcat la fel de fistichiu.

  După ce am îmbucat ceva, ne-am aşezat la vorbă şi mi-am dat seama numaidecât că ăi doi nu se cunoşteau.

  — Ce păţişi? îl întrebă chelul pe celălalt.

  — Vindeam un articol care scoate piatra de pe dinţi… şi încă cum o mai scoate, cu smalţ cu tot, zău! S-a întâmplat însă să zăbovesc o noapte mai mult decât se cuvenea. Tocmai mă pregăteam să dispar, când te-am întâlnit în partea ailaltă a târgului. Mi-ai zis că eşti urmărit şi m-ai rugat să te ajut să scapi din încurcătură. Ţi-am răspuns atunci că şi eu sunt la strâmtoare şi ţi-am propus s-o ştergem împreună. Asta-i toată povestea. Dar mătăluţă ce-ai păţit?

  — Păi, să vezi. De vreo săptămână eram acolo într-o misie de propagandă contra alcoolului. Muierile, şi alea tinere şi alea bătrâne, nu mai puteau după mine, fiindcă-i muştruluiam grozav pe beţivani, zău aşa, şi nu le luam mai mult de cinci-şase dolari pe seară, zece cenţi de căciulă, iar copiii şi negrii pe daiboj. Afacerea a mers strună tot timpul, până aseară, când nu ştiu cine-a răspândit zvonul că trag la măsea pe ascuns, ca să-mi treacă vremea. Azi-dimineaţă m-a trezit un negru şi mi-a zis că oamenii se strâng pe tăcute, cu câini şi cu cai, şi că într-o jumătate de ceas au să fie gata şi-au să pornească după mine ca să mă-nhaţe. Şi de-au să pună mâna pe mine, au să mă tavălească-n catran şi în fulgi şi au să mă plimbe prin târg, călare pe-o prăjină. N-am mai stat să-mi beau cafeluţa, îmi trecuse foamea.

  — Ascultă, bătrâne! spuse celalalt. Ce-ai zice să ne asociem? Ne-am potrivi de minune.

  — Nu zic ba. În ce branşă lucrezi… de obicei?

  — De meserie sunt tipograf. Mă ocup niţel şi cu hapurile. P-ormă sunt şi actor de teatru, mai ales tragedian. La o adică, sunt hipnotist26 şi frenolog27. Dau lecţii de canto şi geografie, aşa din când în când, pentru variaţie, mai ţin şi conferinţe uneori, ehei! fac o sumedenie de lucruri, orice-mi pică la îndemână, numai muncă să nu fie. Dar matale cu ce te ocupi?

  — Pe vremuri, am fost doftor. Am lucrat mult în branşa asta. Ăl mai bine mă pricep să pun mâinile pe cap ălora loviţi de dambla, de cancer sau de alte boleşniţe. Mă pricep şi la ghicit, când am pe cineva care să afle dinainte câte ceva din viaţa clientului. La nevoie, sunt şi predicator, ştiu să pun pe roate o întrunire religioasă, şi o fac şi pe misionarul.

  O vreme tăcură amândoi. Apoi ăl mai tânăr începu să ofteze:

  — Vai, ce-am ajuns!

  — Ce te vaieţi? întrebă chelbosul.

  — Când mă gândesc ce viaţă-am dus, ca acu’ să mă înjosesc cu o asemenea tovărăşie!

  Şi începu să-şi şteargă colţul ochiului cu o cârpă.

  — Bată-te Dumnezeu! Ce, nu ţi-e destul de bună tovărăşia mea? se sumeţi chelul, cu arţag.

  — Ba da, e destul de bună pentru unu’ ca mine. Aşa-mi trebuie. Fiindcă de ce-am decăzut aşa, când eram aşa de sus? Din cauza mea. Dumneavoastră n-aveţi nici o vină, domnii mei, nu, departe de mine asemenea gânduri. Nu dau vina pe nimeni. Aşa-mi trebuie. Facă-se voia lumii ăsteia păcătoase. Dar ştiu un lucru: undeva s-o mai găsi o groapă şi pentru mine. Dă-i ‘nainte, lume, nu te lăsa, ia-mi totul, totul, pe ăi dragi, avutul, ia-mi totul, dar mormântul nu, pe ăsta nu mi-l poci lua. Într-o bună zi, am să mă lungesc în groapă şi-am să uit de toate, iar biata-mi inimă zdrobită o să se odihnească şi ea în sfârşit!

  Şi zicând acestea, îşi şterse iar ochii.

  — La naiba cu inima ta zdrobită! rosti chelul. Ce tot îi dai zor cu ea? Noi nu ţi-am făcut nimic.

  — Ştiu că nu mi-aţi făcut nimic. Nu dau vina pe voi, domnilor. Mi-am făcut-o cu mâna mea, da, cu mâna mea! De-aia e bine că sufăr, e foarte bine şi nici nu mă plâng!

  — Da’ ce-ţi făcuşi, nene? Ce-ai fost de nu mai eşti?

  — Vai, n-o să mă credeţi. Aşa e lumea, nu crede niciodată. Dar ce contează? Nu-mi pasă! Taina naşterii mele…

  — Taina naşterii tale? Vrei să spui că…

  — Domnii mei – zise celălalt, foarte serios – am să v-o dezvălui, căci simt că pot avea încredere în dumneavoastră. Ei bine, aflaţi că sunt duce!

  La auzul acestor cuvinte, lui Jim i se bulbucară ochii şi cred că şi mie tot aşa.

  — Nu, e cu neputinţă! izbucni chelul.

  — Ba da! Străbunicul meu, feciorul ăl mai mare al ducelui de Bridgewater,