a emigrat în ţara asta cam pe la sfârşitul veacului trecut, ca să respire aerul curat al libertăţii. S-a căsătorit aici şi, la moartea sa, a lăsat un fiu. Părintele lui a murit cam în aceeaşi vreme. Al doilea fecior al răposatului duce a pus mâna pe titlurile de nobleţe şi pe moşiile lui, nesocotind pe adevăratul duce, pe-atunci un prunc. Eu mă trag de-a dreptul din pruncul ăla. Sunt adevăratul duce de Bridgewater. Şi iată-mă acum părăsit, jefuit de întinsele mele moşii, prigonit de oameni, dispreţuit de lumea hapsână, umblând în zdrenţe, trudit, cu inima zdrobită şi înjosindu-mă în tovărăşia unor răufăcători pe o plută!

  Lui Jim i se făcu milă de el. Şi mie la fel. Am încercat noi să-l ogoim, dar ne-a zis că e-n zadar, că-i în veci nemângâiat. Dacă i-am recunoaşte titlul, asta ar fi pentru el cea mai mare mângâiere. I-am răspuns că o să i-l recunoaştem, numai să ne spuie în ce fel. Ne-a arătat că trebuie să-i facem temenele când îi vorbim şi să-l luăm cu „alteţă”, „stăpâne” sau „excelenţă”. Nu se supără chiar dacă-i spunem „Bridgewater”, fiindcă, orişicât, ăsta-i un titlu, nu un nume oareşcare. Ne-a mai zis că unul din noi trebuie să-l servească la masă şi să-i facă toate hatârurile.

  Toate astea nu erau mare lucru, aşa că i-am făcut pe plac. La prânz, Jim stătu în preajma lui şi-l servi, vorbindu-i cam aşa: „Alteţa voastră doreşte din felul ăsta sau din felul ăla?” Se vedea limpede că Jim era încântat de treaba asta.

  Bătrânul însă era cam mahmur şi nu scotea o vorbă; se vedea că-l sâcâie răsfăţul de care se bucura ducele nostru. Şi parcă punea ceva la cale. Deodată, după prânz, spuse:

  — Ascultă, Bilgewater28, îmi pare rău de tot pentru dumneata, da’ să nu crezi că numai mătăluţă ai avut necazuri de-astea.

  — Nu zău?

  — Ba chiar aşa. Nu eşti singuru’ care te-au lucrat alţii ca să-ţi ia locu’!

  — Nu mă-nnebuni!

  — Nu numai naşterea matale e învăluită în taină. Şi zicând acestea, Dumnezeule! începu să bâzâie.

  — Ascultă, ce vrei să spui?

  — Bilgewater, pot avea încredere-n dumneata? întrebă bătrânul, suspinând.

  — Până la moarte! răspunse celălalt, apucând mâna bătrânului şi strângându-i-o cu putere. Spune-mi care ţi-e taina, vorbeşte!

  — Bilgewater, eu sunt răposatu’ Delfin!

  Vă închipuiţi ce ochi am făcut eu şi Jim.

  — Ce-ai zis că eşti? bâigui ducele.

  — Da, amice, din păcate aşa e. Ai în faţa matale pe bietul Delfin dispărut, pe Ludovic al şap’şpelea, feciorul lui Ludovic al şai’şpelea şi al Mariei Antoaneta.

  — Dumneata? La vârsta dumitale? Vezi-ţi de treabă! Vrei să spui că eşti împăratul Carol cel Mare, răposatu’. Trebuie că ai pe puţin şase-şapte sute de ani!

  — Din pricina necazurilor, Bilgewater, numai necazurile-s de vină, ele mi-au albit părul şi m-au făcut să chelesc aşa de timpuriu. Da, domnilor, în faţa ochilor dumneavoastră se află în pantaloni albaştri de dril şi în mare mizerie pribeagu’, surghiunitu’ şi greu încercatu’ rege al Franţei!

  Şi începu să bocească aşa de tare, ca eu şi Jim nu mai ştiam ce să facem; ne era milă, dar totodată ne părea bine şi eram mândri că-l aveam printre noi.

  Am încercat să-l ogoim şi pe el, la fel cum îl ogoisem şi pe duce, ceva mai ‘nainte.

  — Degeaba vă osteniţi – zise el – numai moartea mă mai poate ogoi, ca să se isprăvească odată cu toate necazurile. Totuşi, dacă stau să mă gândesc, mă simt ceva mai uşurat când oamenii mă tratează potrivit rangului meu, îngenunchind în faţa mea, spunându-mi „maiestate”, servindu-mă ăl dintâi la masă şi aşezându-se pe scaun numai cu îngăduinţa mea.

  Jim şi cu mine am început să-i spunem „maiestate” şi să-i facem tot felul de hatâruri: la masă rămâneam în picioare până ce ne spunea că putem să ne-aşezăm. Toate astea îi priiră nespus de mult, astfel încât se înveseli şi păru mai mulţumit. Dar ducele îl privea cam chiorâş: nu părea de loc bucuros de ceea ce se întâmplă, cu toate că regele era prietenos cu el şi zicea că străbunicul ducelui şi toţi ceilalţi duci de Bilgewater fuseseră foarte stimaţi de taică-său, care-i primea adeseori în palat. Ducele rămase însă multă vreme posac. La un moment dat, regele îi spuse:

  — În tot cazu’, să ştii, Bilgewater, că o să mai stăm multă vreme împreună pe pluta asta. Ce rost are să fii bosumflat? Ne-am otrăvi viaţa. Ce-s eu de vină că nu m-am născut duce şi ce eşti mătăluţă de vină că nu te-ai născut rege? De ce să-ţi mai faci sânge rău? Deviza mea e: ia lucrurile aşa cum sunt şi trage cât mai multe foloase de pe urma lor. Şi-apoi, nu-i chiar aşa de rău aici; haleală-i berechet şi viaţa-i uşoară. Hai, fă-tencoa’, bate laba, duce, să fim prieteni!

  Ducele primi, spre bucuria mea şi a lui Jim. Ni s-a luat o piatră de pe inimă, fiindcă altfel, cu o duşmănie ca asta ar fi fost o nenorocire. Pe-o plută, mai presus de orice, trebuie ca tot omul să fie mulţumit şi să se poarte bine cu ăilalţi.

  Nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama că mincinoşii ăştia nu erau nici regi, nici duci, ci nişte potlogari de rând. Dar n-am spus nimic şi nici n-am lăsat să se vadă că ştiu. Am păstrat taina pentru mine – e ăl mai bun mijloc ca să scapi de tămbălău şi de bucluc. N-aveau decât să ne ceară să le spunem regi şi duci dacă de asta atârna liniştea familiei. Am socotit că n-are rost să-i spun nici lui Jim, mai bine să nu ştie. Atâta lucru am învăţat şi eu de la taică-meu, că ăl mai bun mijloc ca s-o scoţi la capăt cu asemenea oameni e să-i laşi în voia lor.

  C A P I T O L U L