Ne puseră o sumedenie de întrebări. Voiau neapărat să ştie de ce acopeream pluta cu crengi şi de ce ziua stăteam, în loc să ne vedem de drum. Nu cumva Jim e un negru fugar?

  Eu, de colo:

  — Doamne fereşte! Aţi mai văzut vreun negru să fugă spre miazăzi?

  — Nu prea – încuviinţară ei.

  În tot cazu’, trebuia să lămuresc lucrurile într-un fel.

  — Ai mei – începui eu – locuiau în judeţul Pike din Missouri, acolo m-am născut şi eu. Au murit toţi afară de mine, de taică-meu şi de frate-meu Ike. Babacu’ şi-a pus atunci în gând să desfacă gospodăria şi să se ducă să stea pe capul lu’ unchi-meu Ben, care are un petic de moşie pe malul fluviului, cu vreo patruzeci şi patru de mile mai jos de New Orleans. Babacu’ era sărac lipit pământului şi pe deasupra mai era şi înglodat în datorii. După ce le-a plătit, n-au mai rămas decât vreo şaisprezece dolari, başca negrul nostru Jim. Cu averea asta n-am fi putut merge nici pe jos, darămite să facem cu vaporul drumul ăsta de peste o mie patru sute de mile. Ei, şi-aşa, într-o bună zi, cam pe vremea când crescuseră apele, babacu’ avu norocul să găsească pluta asta. Ce ne-am zis noi? Hai să mergem cu ea pân’la New Orleans. Numai că norocul tatii n-a ţinut mulT. Într-o noapte, un vapor a trecut peste botul plutei noastre. Am sărit cu toţii în apă, sub roata vaporului. Eu şi cu Jim am ieşit teferi, dar babacu’, care era cam afumat, şi Ike, care n-avea decât patru anişori, n-au mai ieşit. O zi-două după aceea, am avut mult de furcă cu oamenii care veneau cu bărcile ca să mi-l ia pe Jim, socotindu-l un negru fugar. De-aia nu mai plutim ziua. Noaptea nu se leagă nimeni de noi.

  — Las’ pe mine – spuse ducele. Aranjez eu ceva ca să putem pluti şi ziua dacă vrem. Am să mă gândesc şi-am să găsesc eu un clenci. Dar azi o să fie la fel ca’nainte; nu de alta, dar n-avem nici un interes să trecem ziua-n amiaza mare prin faţa orăşelului de colo. N-ar fi de loc sănătos.

  Spre seară vremea se posomorî. Mirosea a ploaie. Fulgerele sfâşiau poalele cerului, iar frunzişul începuse să freamăte. Ce mai, se vestea o vreme tare urâtă.

  Ducele şi regele se apucară să ne cerceteze wigwamul, ca să vadă ce fel de culcuşuri avem. Al meu era un mindir de paie, dar era aur pe lângă patul lui Jim, care era făcut din coceni de porumb. Gând te culci pe-un pat ca ăsta, nu se poate să nu-ţi intre-n coaste vreun cocean, iar când dai să te întorci pe-o parte, pănuşele uscate încep să fâşâie de parcă te-ai rostogoli pe-un maldăr de frunze veştede, şi-atunci te trezeşti. Ducele hotărî să se culce în patul meu, dar regele se împotrivi:

  — Credeam că deosebirea de rang o să te facă să-ţi dai seama că nu se cuvine ca eu să dorm pe un pat de coceni. Fă bine, alteţă, şi culcă-te mătăluţă în el.

  Pe mine şi pe Jim ne trecură iar năduşelile, de teamă că cei doi au să se ciorovăiască din nou. Dar peste câteva clipe, ne veni inima la loc, auzindu-l pe duce:

  — Soarta destinului meu e să fiu veşnic strivit în noroi sub călcâiul de fier al tiraniei. Nenorocul mi-a zdrobit sufletul, atât de semeţ odinioară. Poftim, mă supun. Asta mi-e ursita. Sunt singur pe lume, nu-mi răniâne decât suferinţa. Voi şti s-o îndur.

  Când se întunecă de-a binelea, am dat drumul plutei. Regele ne porunci să n-o abatem din sforul apei şi să nu aprindem nici o lumină, până ce n-om lăsa mult în urmă orăşelul.

  Curând am zărit un şirag de lumini – era orăşelul – şi-am lăsat pluta s-alunece aşa vreo jumătate de milă. Când am ajuns cu vreo trei sferturi de milă mai jos, am agăţat felinarul, la vedere.

  Pe la zece seara se porni ploaia, cu nişte vântoase şi nişte trăsnete nemaipomenite. Regele ne porunci la amândoi să stăm de veghe până s-o mai îndrepta vremea. Dup-aceca, se furişă împreună cu ducele în wigwam, ca să doarmă. Cartul meu începea abia la miezul nopţii, dar n-aş fi intrat înăuntru chiar de-aş fi avut pe ce să dorm; nu de alta, da’ n-ai în toate zilele prilejul să vezi o furtună ca asta. Tii, cum mai urla vântul! În fiece clipă ţâşnea câte un fulger, care lumina crestele valurilor, vreo jum’ate milă jur împrejur, şi-ţi dezvăluia ostroavele fumurii prin sita ploii şi copacii care se frângeau sub smuciturile vântului. Deodată auzeai: bum! şi tunetul se rostogolea bolborosind prin văzduh, p-ormă scăpăra iar un fulger şi iar tevatură. Uneori venea câte un val, mai-mai să mă măture de pe plută, dar nu-mi păsa, tot n-aveam nici o ţoală pe mine.

  Cu stâncile nu prea aveam bătaie de cap, fiindcă la lumina fulgerelor care nu mai conteneau le puteam zări la timp ca să le ocolim, strecurându-ne pe lângă ele.

  Pe la miezul nopţii, când îmi veni rândul să stau de veghe, eram aşa de adormit, încât Jim îmi spuse că stă el în locul meu, prima jumătate. Bunul meu Jim! Totdeauna se purta aşa.

  M-am furişat aşadar în wigwam, dar văzând că n-am loc de picioarele regelui şi-ale ducelui, m-am culcat afară. Nu-mi păsa de ploaie, fiindcă era cald şi valurile se mai potoliseră. Pe la vreo două, însă, începură iarăşi să crească. Jim dădu să mă cheme, dar se răzgândi, văzând că nu-s chiar aşa de mari ca să facă vreo stricăciune. Numai că se cam înşelase în privinţa asta, fiindcă nu trecu mult şi un val uriaş mă aruncă peste bord. Jim, să se prăpădească de râs, nu alta. N-am mai pomenit negru să râdă aşa uşor ca el.

  L-am schimbat în cart, iar Jim se culcă şi