Curând, furtuna se potoli de-a binelea. Cum am zărit cea dintâi lumină pe mal, l-am trezit şi ne-am apucat amândoi să vârâm pluta într-o ascunzătoare.

  După gustarea de dimineaţă, regele scoase din buzunar nişte cărţi de joc soioase şi începu să joace tabinet cu ducele, pe cinci parale partida. Când se plictisiră, se hotărâră să întocmească „un plan de bătaie”. Ducele scotoci prin tăgârţa lui şi scoase din ea un teanc de afişe mici, tipărite, pe care începu să le citească cu glas tare.

  Unul din afişe spunea că „Vestitul doctor Armand de Montalban, de la Paris”, va ţine „ o conferinţă despre ştiinţa frenologiei”, în locul cutare, în ziua şi luna cutare, intrarea zece cenţi, şi că „va întocmi fişe de caracter, la preţul de douăzeci şi cinci de cenţi bucata”.

  Ducele ne lămuri că el era doctorul de Montalban. Pe-un alt afiş, el era „Celebrul tragedian shakespearian Garrick29- junior, de la teatrul Drury Lane30 din Londra”. În altele apărea sub nume diferite şi săvârşea fel de fel de minuni: găsea apă şi aur cu o „baghetă magică”, alunga „duhurile rele” şi aşa mai departe.

  — Dar – zise el – amorul meu cel dintâi şi de pe urmă e muza teatrului. Ascultă, măria ta, te-ai suit vreodată pe-o scenă?

  — Nu – răspunse regele.

  — Atunci, află de la mine, rege detronat, că pân-ai să fii mai bătrân cu trei zile, ai să te sui. În cel dintâi târg mai de doamne-ajută care ne-o ieşi în cale, închiriem o sală şi jucăm scena duelului din „Richard al III-lea”, şi scena balconului din „Romeo şi Julieta”. Ce zici de asta?

  — Ce să zic? Fac orice, numai parale să iasă, Bilgewater. Dar îţi spun drept, nu mă pricep de loc la actorlâc şi n-am prea umblat pe la teatru. Eram prea mic când taică-meu aducea actori la palat. Crezi c-ai putea să mă-nveţi?

  — E simplu ca bună ziua!

  — Atunci, s-a făcut. Tot aveam eu poftă de ceva nou. Hai să-ncepem chiar acum.

  Ducele îl lămuri cine era Romeo şi cine Julieta şi-i spuse că de obicei el îl juca pe Romeo, aşa că regele putea fi Julieta.

  — Dar, duce, dacă zici că Julieta-i o fetişcană, nu crezi că favoriţii mei cărunţi şi chelia asta au să pară cam nelalocul lor?

  — Da’ de unde! Să n-ai nici o grijă. Mocârţanii ăia nici n-au să bage de seamă. Unde mai pui c-ai să fii costumat, ceea ce schimbă totul. Julieta stă la balcon şi se uită la lună, înainte, de-a merge la culcare. E în cămaşă de noapte şi poartă pe cap o boneţică plisată. Uite costumele pentru roluri.

  Scoase două-trei costume din pânză de perdele – astea cică erau armurile midivale pentru Richard al III-lea şi celălalt tip – apoi o cămaşă lungă de noapte, din pânză albă, şi o bonetă plisată. Văzând că regele-i mulţumit, ducele îşi scoase cartea şi citi rolurile cu un glas măreţ, umflându-se în pene şi schimonosindu-se, ca s-arate cum trebuie jucat. Apoi îi dădu regelui cartea, spunându-i să-şi înveţe rolul pe dinafară.

  Cu vreo trei mile mai la vale era un târguşor prizărit. După prânz, ducele ne înştiinţă că născocise ceva ca să putem pluti şi ziua, fără nici o primejdie pentru Jim. Urma să se ducă în târguşor ca să pregătească totul.

  Regele se hotărî să-l însoţească, nu de alta, dar voia să vadă dacă-i rost de vreo pricopseală pe acolo. Şi fiindcă ni se isprăvise cafeaua, Jim îmi zise c-ar fi bine să merg şi eu cu ei, ca să fac rost de nişte cafea.

  Când am ajuns în târguşor, nu se zărea nici ţipenie de om. Uliţele erau pustii şi tăcute, ca-n zi de duminică. Un negru bolnav, care se prăjea la soare într-o curte dosnică, ne spuse că toată lumea, afară de ăi prea tineri, prea bolnavi sau prea bătrâni, era dusă la o întrunire religioasă, undeva în pădure, la vreo două mile de-acolo.

  Regele îl întrebă cam pe unde vine şi se hotărî să se ducă la întrunire ca să vadă dacă-i rost de vreo învârteală. Puteam veni şi eu dacă voiam.

  Ducele căuta o tipografie. În cele din urmă am găsit una: era o chichineaţă deasupra unui atelier de tâmplărie. Tâmplarii şi tipografii plecaseră la întrunire şi lăsaseră uşile deschise. În încăperea murdară era un talmeş-balmeş nemaipomenit. Pe pereţi se vedeau pete de cerneală şi afişe înfă-ţişând cai şi negri fugari. Ducele îşi scoase haina şi ne spuse că acum are tot ce-i trebuie, aşa că am pornit cu regele spre întrunirea religioasă.

  Am ajuns într-o jumătate de ceas, leoarcă de sudoare, fiindcă era o zăpuşeală grozavă. Am găsit în pădure vreo mie de oameni din târguşor şi din împrejurimi. Unii dintre ei străbătuseră vreo douăzeci de mile ca s-ajungă acolo.

  Pădurea gemea de căruţe şi de cai care mozoleau fân din chilnele căruţelor bătând din copite ca s-alunge muştele. Oamenii înjghebaseră nişte, dughene din bulumaci acoperiţi cu crengi, în dughenele astea vindeau limonada, turtă dulce, pepeni, porumb tânăr şi alte bunătăţi.

  Pentru predici pregătiseră tot nişte hardughii de-astea, numai că erau ceva mai mari şi înăuntru încăpeau o grămadă de oameni. Băncile erau făcute din nişte lobde proptite pe câte patru ţăruşi înfipţi în găuri anume tăiate. Spătare n-aveau. Ăi care predicau stăteau pe nişte podini înalte, în fundul dughenelor. Femeile purtau pălării de soare, rochii de pânză ieftină sau de bumbac; doar vreo câteva dintre alea mai tinere aveau rochii de stambă.

  Unii flăcăi erau desculţi, iar câţiva copii n-aveau pe ei decât o cămăşuică de pânză. Mai toate bătrânele împleteau, iar flăcăii făceau ochi dulci fetelor.

  În prima dugheană în care am intrat, predicatorul tocmai începea o cântare.

  Cântă mai întâi două antifoane, pe care toată lumea le îngână cu evlavie. Ţi-era mai mare dragul să-i auzi! Erau mulţi şi