După ce isprăviră, predicatorul mai cântă două irmoase, iar ei le îngânară şi pe astea – şi uite-aşa mereu. Oamenii erau din ce în ce mai însufleţiţi şi cântau tot mai tare, dar pân’ la urmă unii începură să mormăie, iar alţii să zbiere.

  Atunci predicatorul îşi începu predica, da’ cu foc, nu aşa. Trecea de la un capăt la celălalt al podinei, apoi se apleca spre mulţime, bălăbănindu-şi braţele şi răcnind cât îl ţinea gura. Când şi când, îşi ridica deasupra capului biblia, o deschidea şi zbiera învârtind-o în dreapta şi-n stânga:

  — Iată şarpele viclean din pustie! Priviţi-l şi temeţi-vă pentru viaţa voastră!

  La care oamenii răspundeau:

  — Slavă ţie, Doamne! A-a-m-i-n!

  Iar dânsul îi dădea înainte, în vreme ce oamenii se tânguiau, gemeau şi ziceau: „amin”.

  — Veniţi, veniţi, la strana pocăiţilor! Veniţi, voi, păcătoşilor (amin!), voi, cei bolnavi şi suferinzi! (amin!) Ve-niţi, ologilor, schilozilor şi orbilor! (amin!) Veniţi, sărma-nilor şi oropsiţilor, care în hulă trăiţi! (a-amin!) Veniţi toţi cei ce sunteţi osteniţi, pângăriţi şi îndureraţi! Veniţi cu su-fletul pocăit şi inima smerită! Veniţi cu zdrenţele, cu păca-tele şi cu murdăria voastră! Apa curăţitoare e fără bani, iar vămile văzduhului sunt deschise, intraţi şi hodiniţi-vă! (a-amin! Slavă ţie, Doamne, aleluia!)

  Şi dă-i şi dă-i, tot aşa. Numai că din pricina gemetelor şi strigătelor nu se mai putea înţelege nimic din predică.

  Din toate părţile se ridicau oameni care-şi făceau loc cu coatele şi cu pumnii prin mulţime, ca s-ajungă la strana pocăiţilor. Şi când toţi pocăiţii, cu obrajii şiroind de lacrimi, se strânseră buluc în faţa podinei, începură să cânte, să urle şi să se tăvălească pe jos ca nişte apucaţi.

  Într-acestea, regele se şi pusese pe treabă; zbierând mai tare ca toţi, îşi croi drum spre podină, iar predicatorul îl rugă să vorbească mulţimii. Nu se lăsă mult rugat şi începu să le spună că-i de meserie pirat şi că făcuse slujba asta vreme de treizeci de ani, în Oceanul Indian.

  — Echipajul meu – urmă el – a fost căsăpit primăvara trecută, într-o bătălie grozavă. De-aia m-am întors acasă, c-a să caut alţi oameni, dar, mulţumită Domnului, aseară am fost jefuit-şi dat jos de pe corabie, făr-o lăţcaie. Acu’ sunt fericit. În viaţa mea n-am fost mai bucuros, fiindcă mă simt alt om şi fiindcă abia acum ştiu ce-i fericirea. Aşa sărac cum sunt, am să pornesc de îndată înapoi spre Oceanul Indian: am de gând să-mi petrec restul zilelor încercând să-i aduc pe piraţi pe calea cea bună. Nimeni nu-i mai ni-merit pentru o treabă ca asta, căci cunosc toate bandele de piraţi din Oceanul Indian şi, cu toate că, neavând un sfanţ, o să-mi trebuiască multă vreme pân’ s-ajung acolo, tot am s-ajung, şi de câte ori am să convertesc vreun pirat, am să zic: „Să nu-mi mulţumeşti mie, căci n-am nici un merit; mulţumeşte-le iubiţilor tăi semeni din Pokeville, fraţilor şi binefăcătorilor neamului, precum şi scumpului predicator de-acolo, ăl mai bun prieten al piraţilor!”

  Şi zicând acestea, izbucni în plâns o dată cu toţi ceilalţi. Deodată cineva strigă:

  — Să facem o chetă! O chetă, fraţilor!

  Vreo şase inşi se repeziră, gata-gata să înceapă cheta, dar altcineva spuse:

  — Mai bine să treacă el pe la toţi cu pălăria!

  — Să treacă, să treacă! ziseră toţi ceilalţi, în cap cu predicatorul.

  Regele porni cu pantahuza prin mulţime, ştergându-şi lacrimile, binecuvântând în dreapta şi-n stânga şi mulţumind tuturora pentru bunătatea ce-o arătau sărmanilor piraţi din Oceanul Indian. Câte o fetişcană nurlie venea la el cu lacrimi în ochi şi-l ruga să-i dea voie să-l pupe, ca să nu-l uite niciodată. Puşlamaua nu zicea nu, ba pe câte unele le săruta şi le îmbrăţişa de cinci-şase ori. Îl rugară să mai stea o săptămână în târguşor: toţi voiau să-l găzduiască – ar fi fost, cică, o mare cinste pentru ei.

  Dar el le zise că, din păcate, nu le poate îndeplini dorinţa, fiindcă întrunirea avea să ia sfârşit chiar în ziua aceea şi, pe deasupra, ardea de nerăbdare s-ajungă în Oceanul Indian ca să-şi împlinească datoria faţă de piraţi.

  De îndată ce ne-am întors la plută, regele începu să numere bănişorii. Strânsese la un loc optzeci şi şapte de dolari şi şaptezeci şi cinci de cenţi, başca o vadră de rachiu, pe care o găsise sub o căruţă, când se întorcea prin pădure.

  — Una peste alta – spuse el – de când sunt eu misionar, n-am avut o zi mai bună ca asta. Orice s-ar zice, piraţii-s mai dihai decât păgânii, când e vorba să îmbrobodeşti cu ei o întrunire religioasă.

  Cât despre duce, până la întoarcerea regelui, se ţinuse tare fudul cu isprăvile lui, dar acum începu s-o lase mai moale. Nu-i vorbă, nu stătuse nici el cu mâinile-n sân. Se aşezase în tipografia aia şi primise o comandă de la doi ţărani care-i dăduseră patru dolari ca să le tipărească nişte afişe pentru caii lor furaţi. Primise şi o comandă de zece dolari pentru anunţuri la ziar, dar fiindcă oamenii plăteau dinainte, le făcuse rabat şi-ncasase patru dolari.

  Un abonament pe un an la ziar costa doi dolari, dar du-cele nu se sfiise să primească trei abonamente a jumătate dolar bucata, cu condiţia să i se plătească pe loc. Oamenii ar fi vrut să-i plătească abonamentele în lemne şi ceapă, după obiceiul pământului, dar el le închisese gura spunându-le că abia cumpărase firma şt că ieftinise cât putuse preţul, cu gândul să lucreze numai contra bani peşin.

  În sfârşit, scrisese cu mâna lui o poezioară de trei stihuri, duioasă şi melancolică, intitulată: „O, lume crudă, sfarmă-mi zdrobita inimioară!” şi o lăsase, gata culeasă, spre a fi tipărită în ziar, fără nici o taxă.

  Una peste alta, agonisise nouă dolari şi jumătate şi spu-nea că pentru o singură zi de lucru nu era de loc rău.

  Ne arătă apoi un alt afiş, pe