care-l tipărise pe gratis, fiindcă era pentru noi. Avea pe el poza unui negru fugar, care purta pe umăr o boccea prinsă de un băţ, iar dedesubt scria: „200 dolari recompensă”.

  Era vorba de Jim şi-i dădea chiar toate semnalmentele, arătând că fugise iarna trecută de pe plantaţia St. Jacques, aflată cu vreo patruzeci de mile mai jos de New Orleans, şi că pornise, de bună seamă, spre miazănoapte. Mai zicea că oricine-l va prinde şi-l va trimite înapoi va putea încasa recompensa şi cheltuielile de drum.

  — Începând de mâine – spuse ducele – putem pluti şi ziua, dacă vrem. Cum vedem că se apropie careva, îl legăm pe Jim de mâini şi de picioare, îl băgăm în wigwam şi le arătăm afişul ăsta, zicând că l-am prins undeva pe râu şi, neavând bani de vapor, am împrumutat pluta asta de la nişte prieteni şi acum ne ducem în Sud, ca să-ncasăm recompensa. Fireşte că lui Jim i-ar sta şi mai bine în lanţuri şi cătuşe, da’ nu s-ar potrivi cu povestea că suntem săraci. Prea ar semăna lanţurile cu nişte giuvaericale. Cel mai nimerit lucru e frânghia, trebuie să respectăm regula celor trei unităţi, cum zicem noi în teatru.

  Am fost cu toţii de părere că ducele-i tare deştept şi că de aci-nainte puteam pluti şi ziua fără nici o teamă.

  Ne gândeam c-ar fi bine ca în noaptea aia să ne depărtăm cât mai mult de târguşor, ca să scăpăm de tărăboiul pe care aveau să-l stârnească isprăvile făcute de duce în tipografia de acolo. După aia, puteam pluti liniştiţi la vale.

  Până la zece seara am stat ascunşi, fără să scoatem o vorbă. Apoi am dat drumul plutei, depărtându-ne de târguşor. Abia când acesta nu se mai zări, am aprins felinarul.

  La patru dimineaţa, când veni să mă scoale ca să-l înlocuiesc în cart, Jim îmi spuse:

  — Huck, tu crezi c-o să mai întâlnim şi alţi regi pe drum?

  — Cred că nu – îi răspunsei.

  — Atunci e bine. Unu-doi mai merge, da’ nu mai mulţi. Regele ăsta-i beat turtă, şi ducele nu-i mai breaz.

  Am aflat că Jim îl rugase pe rege să vorbească franţuzeşte, ca s-audă şi el cum sună, dar regele-i spusese că, fiind de atâta amar de vreme în ţara asta şi trecând prin atâtea necazuri, uitase limba.

  C A P I T O L U L XXI.

  Soarele răsărise, dar noi ne-am urmat drumul fără să ne oprim. Regele şi ducele se arătară în cele din urmă. Păreau frânţi de oboseală, dar după ce s-au scăldat în râu, s-au mai înviorat.

  După prânzişor regele se aşeză într-un colţ al plutei, îşi scoase ghetele, îşi sumese nădragii şi-şi vârî picioarele în apă, ca să-i fie mai plăcut. Apoi îşi aprinse luleaua şi se apucă să-şi înveţe pe dinafară rolul din „Romeo şi Julieta”.

  Când socoti că-i intrase bine-n căpăţână, începu să repete împreună cu ducele. Ducele trebui să-l înveţe de zeci de ori cum să rostească fiece tiradă, cum să suspine şi cum să-şi ducă mâna la inimă. După un timp, se arătă mulţumit, dar ţinu să adauge:

  — Nu trebuie să ragi ca un bivol când spui „Romeo!” Trebuie să-l rosteşti cu blândeţe, duios şi cu sfârşeală în glas, uite-aşa: „Roo-meo!” Pricepi? Nu uita că Julieta e o copiliţă dulce şi scumpă… nu poate să zbiere aşa, ca un măgar.

  Scoaseră apoi două săbii lungi, pe care ducele le meşterise dintr-o scândură de stejar, şi începură să repete scena duelului. Ducele zicea că el e Richard al III-lea. Era o plăcere să-i vezi ţopăind şi învârtindu-se pe plută. Numai că nu trecu mult şi regele se poticni şi căzu în apă. După aia se aşezară să se odihnească şi-şi povestiră o sumedenie de păţanii care li se întâmplaseră odinioară, pe fluviu.

  După prânz, ducele spuse:

  — Ascultă, Capeţinule, trebuie să facem din numărul nostru un spectacol clasa una. De-aia cred c-ar fi bine să mai pregătim ceva. În tot cazu’, ne trebuie ceva pentru bisuri.

  — Ce-s alea bisuri, Bilgewater?

  Ducele îl lămuri.

  — Am găsit – spuse el apoi. Am să le dansez învârtita scoţiană, sau rumba marinarilor. Iar mătăluţă, hm… stai niţel …a, am găsit, ai să reciţi monologul lui Hamlet.

  — Ce, cum?

  — Monologul lui Hamlet, cum, nu-l ştii? Chestia a mai celebră din Shakespeare! E sublim, pe onoarea mea că-i sublim. Ridică sala în picioare. Nu-l am în carte, n-am la mine decât un volum, dar cred ca pot să mi-l amintesc. Am să mă plimb niţel ca sa văd dacă pot să-l rechem din beciurile amintirii.

  Şi începu să umble de colo până colo, cu o mutră îngândurată, încreţindu-şi din când în când fruntea, ceva de speriat. Apoi înălţă din sprâncene, îşi duse mâna la frunte şi se clătină gemând. Nu trecu mult şi începu să suspine, ba chiar vărsă o lacrimă. Făcea să-l vezi, zău aşa!

  În cele din urmă îşi aduse aminte şi ne rugă să fim atenţi.

  Luându-şi aerul cel mai nobil cu putinţă, întinse un picior, îşi desfăcu larg braţele şi privi spre cer, cu capul dat pe spate.

  Începu apoi să scrâşnească din dinţi, să se scălâmbăie şi să aiureze. În tot timpul monologului nu încetă o clipă să zbiere, umflându-şi pieptul şi fâţâindu-se mai abitir ca toţi actorii pe care i-am văzut vreodată.

  Iată monologul, pe care l-am învăţat destul de lesne, în timp ce-l repeta cu regele:

  A fi sau a nu fi, ăsta-i pumnalul.

  Ce schimbă lunga viaţă-ntr-o năpastă;

  Căci cine-ar duce greul, pân’ ce de Dunsinane s-o apropia pădurea, Când teama de ceva-ul ce vine după moarte.

  Ucide somnul fără de prihană, A doua cale-a Firii minunate, Făcându-ne mai bine să azvârlim săgeata prea cruntei noastre soarte, Decât să căutăm alta pe care n-o cunoaştem.

  Să ne oprim o clipă la