O, de-ai putea pe Duncan să-l trezeşti, lovindu-l!

  Căci cine-ar vrea să-ndure al Timpului dispreţ şi-a sale bice, Fărădelegea tiranului, ocările trufaşului, A legilor zăbavă şi liniştea ce poate durerea să aline, Într-un pustiu de moarte şi-n miezul nopţii, când.

  În straiele-i funebre, tot cască cimitirul?

  Dar nedescoperitul ţinut de unde călătorul.

  În veci nu se întoarce, în lume-şi răspândeşte miasma.

  Şi de-aceea, culoarea hotărârii, ca mâţa din zicală.

  Vegheată e cu grijă.

  Iar norii ce scoboară pe-a noastre coperişuri.

  Se zăpăcesc şi pleacă de-a-ndoaselea, pierzând.

  Chiar numele de faptă.

  Deznodământul ăsta e de dorit fierbinte.

  Dar stai niţel, Ofelia, frumoaso, Nu, nu deschide-a tale masive fălci de marmur.

  Te du la mănăstire, fetiţo, hai, te cară!”31

  Bătrânului îi plăcu mult tirada asta şi-o învăţă repede pe de rost. Ai fi zis că se născuse anume pentru ea. Era o plăcere să-l vezi cum se zbuciumă şi se foieşte, înfierbântat la culme; când ajungea la ultimele cuvinte, se tăvălea pe jos, nu alta. La prima ocazie, ducele tipări nişte afişe. Două-trei zile după aia, pluta a fost pentru noi un adevărat teatru. Tot timpul aveam dueluri şi repetiţii – cum spunea ducelE. Într-o dimineaţă, cu mult după ce intrasem în statul Arkansa’s, am ajuns în apropierea unui târguşor într-un cot mare al râului. Ne-am oprit cu vreo trei sferturi de milă mai sus de târguşor, la vărsarea unui râuleţ acoperit de chiparoşi. Ne-am suit în barcă, toţi afară de Jim, şi ne-am dus să vedem dacă-i rost să dăm spectacolul în târgul acela.

  Nimerisem tocmai bine. În după-amiaza aia, urma să sosească acolo o trupă de circ şi începuseră să vină de prin împrejurimi oameni călări sau în tot felul de căruţe hodorogite.

  Circul urma să plece mai departe, în aceeaşi seară, aşa că spectacolul nostru pica la ţanc. După ce ducele închirie sala judecătoriei, ne-am dus cu toţii prin târg să lipim afişele, pe care se putea citi:

  FESTIVAL SHAKESPEARE!!!

  Atracţie unică! O singură seară!

  Tragedienii cu renume mondial:

  David Garrick-junior de la Teatrul Drury Lane din Londra, şi Edmund Kean32-senior de la teatrul regal din Haymarket33 şi de la teatrele din Whitechapel, Pudding Lane, Piccadilly (Londra) şi de la Teatrele Regale de pe Continent.

  În sublimul lor spectacol Shakespearian.

  Scena balconului din.

  ROMEO ŞI JULIETA!!!

  Romeo… Dl. Garrick.

  Julieta… Dl. Kean asistaţi de toată trupa!

  Costume noi, decoruri noi, aranjamente noi!

  Ca supliment:

  Pasionantul, senzaţionalul, zguduitorul.

  DUEL din.

  RICHARD al III-lea!!!

  Richard al III-lea… Dl. Garrick.

  Richmond… Dl. Kean.

  Al doilea supliment (la cererea generala)

  Nemuritorul monolog al lui Harnlet!!!

  Interpretat de ilustrul Kean!

  300 de reprezentaţii consecutive la Paris!

  O singura reprezentaţie, astă-seară, din cauza unor urgente angajamente în Europa!

  Intrarea 25 cenţi -

  Copiii şi servitorii 10 cenţi.

  După aia am dat o raită prin târguşor. Mai toate dughenele şi casele erau nişte dărăpănături, cu pereţii putrezi, de lemn, care nu cunoscuseră niciodată zugrăveala. Se-nălţau la trei-patru picioare deasupra pământului, pe un fel de catalige, ca să nu intre la apă când se revarsă fluviul. Pe lângă fiecare casă era câte o grădiniţă, în care nu vedeai însă decât bălării, floarea-soarelui, mormane de cenuşă, ghete scâlciate, sticle sparte, zdrenţe şi fel de fel de tinichele. Ulucile erau înjghebate din răzlogi de toate mărimile, bătuţi alandala şi aplecaţi în toate părţile. Porţile atârnau într-o singură balama – de piele. Unele din uluci fuseseră văruite cândva, dar ducele zicea că asta trebuie să fi fost pe vremea lui Columb. Prin grădini vedeai porci şi oameni care-i fugăreau.

  Toate dughenele erau înşirate pe o singură uliţă. În faţa fiecăreia era câte o apărătoare de pânză albă, de stâlpul căreia ţăranii îşi priponeau caii. Sub aceste apărători se vedeau lăzi goale pe care-şi făceau veacul o mulţime de derbedei. Scrijeleau lăzile cu briceagul, mestecau tutun, căscau şi se întindeau într-una – ce mai, o gaşcă de puşlamale! Mai toţi purtau pălării galbene, de pai, mari cât o umbrelă, da’ n-aveau pe ei nici haine, nici pieptare. Îşi ziceau unul altuia Bill, Buck, Hank, Joe sau Andy şi vorbeau cu glas tărăgănat şi leneş, în-jurând de mama focului. De fiece stâlp al apărătoarelor era rezemat câte un golan din ăştia, care nu-şi scotea mâinile din buzunare decât ca să-şi vâre-n gură un dumicat de tutun sau ca să se scarpine.

  Trecând pe lângă ei, n-auzeai decât vorbe de-acestea:

  — Arde-mi un chiştoc, Hank.

  — Canci. N-am decât unu’. Cere-i lu’ Bill.

  Bill ori îi dădea, ori îl minţea, zicându-i că nu mai are. Multe din haimanalele astea n-au o para chioară şi nici mă-car o foaie de tutun. Duhănesc pe veresie. Îl auzeai pe câte unul zicând:

  — Jack, fă-te-ncoa’ c-o foaie; adineauri i-am dat lui Ben Thomson a din urmă care-o aveam.

  Minciuni d-astea nu se prind decât la un străin, dar cum Jack nu era străin, îi zicea:

  — Îi dăduşi o foaie, ai? Asta să i-o spui lu, mutu’! Fă bine şi dă-mi înapoi tutunul care ţi l-am dat, Lafe Buckner, şi-o să-ţi împrumut p-ormă o tonă-două, fără dobândă.

  — Ba mai deunăzi ţi-am dat ceva înapoi.

  — Da, mi-ai dat vreo şase foi. Te ştiu eu! Iei împrumut tutun de prăvălie şi dai înapoi mahorcă!

  Tutunul de prăvălie se vinde în pătrăţele negre, presate, dar haimanalele astea mestecă mai mult foi creţe, d-alea care cresc pe câmp. Când împrumută o foaie, nu stau s-o taie c-un cuţit, ci şi-o vâră între dinţi şi trag de ea cu amândouă mâinile, până se rupe-n două. Ăl care a dat tutunul se uită cu jale la ce i-a mai rămas şi spune tăios:

  — Ascultă, dă-mi mie mestecuşul şi opreşte-ţi tu restul.

  Toate uliţele târgului erau pline de glod, un glod negru ca smoala, în