care piciorul se scufunda uneori până la ţurloaie. Peste tot umblau razna porcii, grohăind, Câte-o scroafă gloduroasă se ivea în capul uliţei, însoţită de o droaie de godaci, şi trecea drept prin mijloc, iar oamenii trebuiau să-i facă loc; se lungea acolo şi dădea să sugă godacilor, închizând ochii de plăcere şi mişcând din urechi, cu o mutră fericită de parcă ar fi primit leafă pentru treaba asta.

  Unul din derbedei striga atunci:

  — Şo pe ea, n-o lăsa, Leule! Şi-atunci, scroafa o lua la goană, guiţând amarnic, încolţită de un dulău sau doi, cu o haită întreagă de jigodii pe urmele lor. Toţi derbedeii se ridicau în picioare ca să privească şi făceau mare haz, încântaţi de hărmălaie. Se întorceau apoi la locurile lor şi aşteptau să se încaiere câinii. Nimic nu-i înviora şi nu-i fericea mai mult. Poate doar când ungeau cu gaz un câine de pripas şi-i dădeau foc, sau când îi atârnau de coadă o tinichea şi-l fugăreau până-i ieşea sufletul, să se mai fi bucurat aşa.

  Pe malul fluviului erau nişte magherniţe lăsate într-o rână, gata-gata să se prăvale. Oamenii se mutaseră din ele. Malul fusese mâncat de ape şi pe sub temeliile altor case, care acum atârnau în gol. Mai locuia totuşi câte cineva în ele, dar era primejdie. Uneori se întâmpla să se surpe o bucată de pământ cât o casă. Alteori, vara, se năruia în apă câte o limbă de pământ, lungă de un sfert de milă. Un târguşor ca ăsta trebuie să se tragă mereu îndărăt, fiindcă apa-l macină fără încetare.

  Mai rămăsese puţin până la amiază şi uliţele gemeau de căruţe şi cai, care nu mai conteneau să sosească. Familii întregi se ospătau în căruţe, cu merindea adusă de acasă, de la ţară. Mulţi trăgeau la măsea. Am fost de faţă la vreo trei încăierări. Deodată am auzit pe cineva strigând:

  — Uite-l şi pe moş Boggs! Vine de la ţară să-şi ia porţia de băutură, ca-n fiecare lună. Ia priviţi-l, băieţi!

  Derbedeii păreau încântaţi, pesemne că erau obişnuiţi să facă haz pe socoteala lui Boggs.

  — Tare-aş vrea să ştiu pe cine-o să omoare de data asta – spuse unul din ei. De i-ar fi omorât pe toţi ăia de-i ameninţă de douăzeci de ani încoace, acu’ i-ar merge vestea în toată ţara.

  Altul spuse:

  — Tare-aş vrea ca moş Boggs să m-ameninţe şi pe mine; aş şti atuncea că n-am să mor nici peste-o mie de ani!

  Boggs se ivi în treapădul calului, răcnind şi chiuind ca o piele roşie.

  — Faceţi loc, bă, că-s cu capsa pusă şi-am auzit că sicriele or să se scumpească!

  Era beat şi se bălăbănea în şa. Părea trecut de cincizeci de ani şi-avea o faţă roşie ca focul. Toţi îl luau în răspăr şi se strâmbau la el, iar Boggs la răspundea că le-arată el lor, că nimeni n-o să scape, dar că acum n-are vreme, fiindcă-a ve-nit în târg anume ca să-i zboare creierii colonelului Sherburn. „Întâi carnea p-ormă ciorba, asta mi-e deviza!” spunea el.

  Văzându-mă, se apropie de mine şi-mi zise:

  — De unde vii, băieţaş? Te săturaşi de viaţă, ai? Şi porni mai departe. Mi se făcuse inima cât un purice, dar unul mă linişti:

  — Nu te teme! Aşa-i el când se-mbată. E-un prostănac bătrân, da’ nu găseşti în tot Arkansasul suflet mai bun ca al lui. Beat sau treaz, n-ar omorî nici o muscă.

  Boggs se opri înaintea celei mai mari prăvălii din târg şi, după ce se aplecă să privească pe sub poalele apărătoarei, începu să strige:

  — Fă-te-ncoa’, Sherburn! Te-aşteaptă omu’ pe care l-ai jecmănit. Pe tine te caut, câine, şi-am să-ţi vin eu de hac!

  În vreme ce-i dădea înainte cu gura ocărându-l pe Sherburn în fel şi chip, uliţa se umpluse de oameni. Îl ascultau şi se prăpădeau de râs.

  În curând ieşi din dugheană un bărbat de vreo cincizeci şi cinci de ani, ţanţoş şi sclivisit ca nimeni altul din târg. Mulţimea se dădu înapoi ca să-i facă loc, iar el merse liniştit câţiva paşi şi spuse:

  — Sunt sătul de toate astea, dar am să rabd pân’ la ora unu. Bagă de seamă, pân’ la unu, nici o clipă mai mult. Dacă după aia mai cârteşti ceva împotrivă-mi, să ştii că pun mâna pe tine chiar de te-ai duce la capătul pământului.

  Şi zicând acestea se întoarse în dugheană. Mulţimea încremenise. Nu mai râdea nimeni acum. Boggs dădu pinteni calului şi porni, înjurându-l pe Sherburn cât îl ţinea gura. Ajuns în capătul uliţei, se întoarse şi se opri iar în faţa dughenei, înjurând într-una. Câţiva se îmbulziră în jurul lui şi încercară să-l potolească, dar degeaba. Îi arătară că pân’ la ora unu mai erau doar vreo cincisprezece minute şi-i spuseră că trebuie să plece acasă de îndată. Dar îşi răceau gura de pomană. Boggs îi dădu înainte cu înjurăturile. Apoi trânti pălăria în glod şi trecu peste ea călare; după câteva clipe se năpusti iar în lungul uliţei, cu pletele-i cărunte fluturând în vânt. Câţiva încercară să se apropie de el şi să-l dea jos de pe cal, ca să-l poată închide undeva, până şi-o veni în fire. Dar nu izbutiră. Ajuns la capătul uliţei, Boggs se întoarse în goana calului şi începu iar să-l facă albie de porci pe Sherburn.

  — Căutaţi-o pe fiică-sa! strigă cineva. Repede, aduceţi-o! Pe ea o mai ascultă din când în când. Numai ea e-n stare să-l înduplece.

  Un om dădu fuga s-o caute. Cât despre mine, am mai mers câţiva paşi în josul uliţei şi m-am oprit. După vreo cinci-zece minute Boggs se ivi iar, dar fără cal. Venea taman spre mine, clătinându-se pe picioare şi în capul gol, adus de doi prieteni care-l ţineau fiecare de câte un braţ. Nu scotea o vorbă, dar părea tulburat. Acum nu se mai lăsa târât, parcă se grăbea şi el.