M-am întors să văd cine-l strigase: era colonelul Sher-burn. Stătea liniştit în mijlocul uliţei, ţinând în mâna dreaptă un pistol cu ţeava îndreptată spre cer. În aceeaşi clipă am zărit o fată care se apropia în fugă, însoţită de doi inşi. Boggs şi cei doi prieteni ai săi se întoarseră să vadă cine strigase; când văzură pistolul, cei doi se feriră în lături, în timp ce ţeava pistolului cobora încet şi sigur spre ţintă.

  — Dumnezeule! Nu trage! se milogi Boggs, ridicându-şi mâinile deasupra capului.

  Dar în aceeaşi clipă se auzi o detunătură. Era primul glonte; Boggs se clătină, bătând aerul cu braţele. Poc! pornise al doilea glonte. Boggs se prăbuşi pe spate, greoi şi ţeapăn, cu braţele întinse. Fata scoase un ţipăt. Se repezi spre tatăl ei şi i se aruncă la picioare, plângând:

  — Valeu, l-a omorât, l-a omorât!

  Oamenii se îmbulzeau în jurul lor, îmbrâncindu-se şi întinzându-şi gâturile ca să vadă ce se întâmplă, în vreme ce ăi din mijloc încercau să-i dea îndărăt, strigându-le:

  — Înapoi, înapoi! Are nevoie de aer!

  Colonelul Sherburn azvârli cât colo pistolul şi, răsucindu-se pe călcâie, plecă.

  Oamenii îl duseră pe Boggs într-o dugheană mică – spiţeria. Mulţimea se înghesuia la fel că-nainte – părea că tot târguşorul ieşise pe uliţă. Cu chiu cu vai mi-am găsit şi eu un locşor în faţa galantarului, de unde puteam vedea bine. Îl întinseră pe podea şi-i puseră sub cap o biblie cât toate zilele, apoi îi aşternură pe piept o altă biblie, larg deschisă. Prin cămaşa ruptă se vedea gaura unui glonte. Boggs horcăi de vreo douăsprezece ori; de câte ori trăgea aer în piept, biblia sălta, şi cobora la loc când răsufla. Pe urmă rămase nemişcat: murise. Oamenii o traseră de lângă mort pe fată, care plângea şi se căina. Să tot fi avut şaisprezece ani, sărmana; era tare drăgălaşă, dar groaznic de palidă şi speriată.

  În curând se strânse acolo tot orăşelul. Oamenii se împingeau, se-nghionteau şi se-mbrânceau, dornici să ajungă la vitrină ca să privească, dar cei care ocupaseră locuri în faţă nu voiau să renunţe la ele. Cei din spatele lor le tot strigau:

  — Ajunge cât aţi privit, fraţilor! Nu-i frumos şi nu-i drept să staţi numai voi acolo! Mai lăsaţi şi pe alţii, toată lumea are dreptul să privească, nu numai voi!

  Era o hărmălaie nemaipomenită, aşa că am şters-o, de teamă să nu se lase cu bătaie. Uliţele erau pline de oameni, care mai de care mai înfierbântaţi. Cei ce fuseseră de faţă la omor povesteau cum se întâmplase; în jurul fiecăruia dintre ei se strânsese roată sumedenie de oameni care ascultau, lungindu-şi gâturile. Un lungan costeliv, cu chică şi cu-o căciulă albă ţuguiată dată pe ceafă, însemna pe pământ, c-un toiag cu mânerul îndoit, locurile unde stătuseră Boggs şi Sherburn. Oamenii se ţineau după el, urmărindu-i mişcările şi dând din cap în semn că pricep. Apoi se aplecau, cu mâinile în şold, ca să vadă semnele făcute de ăla cu toiagul.

  Când ajunse în locul unde stătuse Sherburn, lunganul îşi îndreptă spinarea, îmbăţoşându-se, se încruntă şi-şi trase căciula pe ochi. „Boggs!” strigă el, coborând încet toiagul. Apoi, cu un „poc!”, se clătină şi după încă un „poc!” se prăbuşi pe spate. Cei care văzuseră tărăşenia ziceau că taman aşa se-ntâmplase. Drept răsplată, câţiva scoaseră nişte clondire din buzunar şi-l cinstiră.

  După câtva timp, cineva spuse că Sherburn ar trebui să fie linşat. În câteva clipe toată lumea fu de aceeaşi părere. Atâta le-a fost. Urlând ca nişte smintiţi, o zbughiră înşfăcând în drum toate frânghiile de rufe pe care le găsiră, ca să aibă cu ce să-l spânzure pe Sherburn.

  C A P I T O L U L XXII.

  Se năpustiră spre casa lui Sherburn, zbierând şi chiuind ca pieile roşii, gata-gata să calce-n picioare pe oricine li s-ar fi ivit în cale. Era ceva de speriat. În fruntea gloatei alergau o droaie de copii, ţipând cât îi ţinea gura şi-ncercând să se dea la o parte. La ferestre se strânseseră ciorchine capete de femei; în copaci se căţăraseră o sumedenie de băieţi negri, iar pe după garduri, în lungul uliţei, stăteau şi priveau alţi flăcăi şi fete, care-o luau la goană şi se tupilau când gloata se apropia de ei. Multe femei şi fete plângeau şi ţipau, îngrozite.

  Gloata se strânse buluc în faţa gardului casei lui Sherburn, făcând un tărăboi de nu-ţi mai puteai auzi nici gândurile. „Spargeţi gardul, fraţilor!” strigară câţiva. Apoi se auziră trosnete şi pârâituri şi gardul se prăbuşi. Cei din faţă se rostogoliră peste el, ca un val, dând buzna în ograda nu prea încăpătoare.

  În clipa aceea, Sherburn se ivi în cerdac, ţinând în mână o flintă cu ţeavă dublă. Rămase acolo, liniştit şi semeţ, fără să scoată o vorbă. Gălăgia se potoli, iar valul se trase niţel înapoi. Sherburn stătea neclintit şi se uita la ei în tăcere. Tăcerea asta te scotea din minţi. Sherburn îşi plimba tacticos privirile peste mulţime şi-n locul unde şi le oprea, oamenii încercau să-l înfrunte, dar se lăsau păgubaşi numaidecât, coborându-şi pleoapele şi privind chiondorâş.

  Sherburn începu deodată să râdă, dar într-un fel ciudat, neplăcut, care te făcea să scrâşneşti, de parc-ai fi muşcat dintr-o pâine plină cu nisip. Apoi rosti rar şi cu dispreţ:

  — Va să zică, aşa? V-a venit chef să linşaţi pe careva? Să mori de râs, nu alta! Vă închipuiţi că aveţi destul curaj ca să linşaţi un bărbat? Fiindcă sunteţi îndeajuns de viteji ca să vă legaţi de nişte biete muieri părăsite şi să le tăvăliţi în catran şi-n fulgi, credeaţi c-o să vă meargă să vă atingeţi şi de un bărbat?! Haida-de! Un bărbat sadea n-are de ce să se teamă nici de zece mii de-alde voi, câtă vreme nu loviţi pe la spate şi mai e şi lumină pe-afară. Ştiu eu ce vă poate pielea! M-am născut