şi am crescut aici, în Sud, şi am umblat şi prin Nord, aşa că mă cam pricep la oameni. Mai toţi sunt nişte fricoşi. Ăi din Nord se lasă călcaţi în picioare de primul venit şi p-ormă se duc acasă şi se roagă Domnului să le dea harul răbdării. În Sud, un bărbat, unul singur, a oprit ziua-n amiaza mare o diligenţă plină de oameni şi i-a jefuit pe toţi. Gazetele vă tot spun ca sunteţi viteji nevoie-mare şi v-a intrat în cap că sunteţi mai breji ca alţii, când, de fapt, sunteţi toţi o apă şi-un pământ. De ce nu-i spânzură pe ucigaşi juraţii voştri? Fiindcă li-e teamă ca nu cumva să primească noaptea un glonţ în ceafă de la prietenii ucigaşilor. Şi au dreptate să se teamă; de-aia juraţii îi achită întotdeauna pe ucigaşi. Ei, şi-ntr-o noapte se găseşte un bărbat care se duce însoţit de vreo sută de fricoşi şi-l linşează pe netrebnic. Rău aţi făcut că n-aţi adus cu voi măcar un bărbat; şi-n al doilea rând, rău aţi făcut că nu v-aţi pus măştile şi n-aţi venit pe întu-neric. Aţi adus cu voi o jumătate de bărbat, pe Buck Harkness, şi dacă nu l-aţi fi avut nici pe-ăsta, v-aţi fi pierdut vremea sporovăind de-a surda. Nu prea aveaţi chef să veniţi încoace, aşa-i? Omul de rând nu trage la harţă şi la primejdie. Şi voi aşijderea. Dar când o jumătate de om ca Buck Harkness ăsta se apucă să strige: „Linşaţi-l! Linşaţi-l!”, vi-e frică să daţi înapoi, ca nu cumva să se vadă că sunteţi nişte laşi, şi-atunci urlaţi ca bezmeticii, vă atârnaţi de pulpana neisprăvitului şi veniţi valvârtej, jurând c-o să faceţi şi-o să dregeţi. O gloată e tot ce poate fi mai vrednic de plâns. Iar armata ce-i? Tot o gloată, care se luptă nu fiindcă oamenii ei ar fi curajoşi din fire, ci fiindcă-s mulţi, şi fiindcă li-e frică de ofiţeri. Dar o gloată care n-are nici un bărbat în fruntea ei e şi mai vrednică de plâns. Şi-acum, hai, luaţi-vă călcâiele la spinare şi căraţi-vă acasă, târâturilor! Aici, în Sud, dacă vrei să linşezi pe cineva, nu se poate decât pe întuneric, cu măşti pe obraji şi sub comanda unui bărbat. Căraţi-vă şi luaţi cu voi şi jumătatea de om care v-a adus! încheie el ridicând ameninţător flinta, cu degetul pe trăgaci.

  Oamenii se dădură numaidecât înapoi, risipindu-se care încotro. Buck Harkness se târa în urma tuturor, cu o mutră plouată. Cât despre mine, aş fi putut să mai stau, da’ n-aveam nici un chef.

  M-am dus la circ şi m-am tot învârtit pe-acolo, pân-a tre-cut paznicul – şi-atunci, ţuşti! m-am strecurat pe sub cort. Aveam la mine piesa de un pol şi ceva mărunţiş, dar mă gândeam că nu strică să păstrez banii, fiindcă niciodată nu ştii ce ţi se poate întâmpla când te afli departe de casă, printre străini. Oricât de prevăzător ai fi, tot nu-i destul. Nu zic, face să cheltuieşti banii pe circ, când n-ai încotro, da’ n-are nici un rost să fii mână spartă.

  Era un circ în toată legea. Să-i fi văzut pe artişti! Când au intrat în arenă, n-am pomenit ceva mai frumos: veneau călări, perechi-perechi, câte un domn şi-o doamnă, cot la cot; bărbaţii, vreo douăzeci la număr, purtând doar izmene şi tricouri, călăreau desculţi şi fără scări, cu mâinile lipite de coapse. Femeile, frumoase foc, semănau cu nişte regine şi purtau rochii scumpe, bucşite cu diamante. Cine ştie câte milioane de dolari costau rochiile astea! În viaţa mea n-am văzut ceva mai grozav. Rând pe rând s-au ridicat în picioare pe cai şi-au început să se învârtă în jurul arenei, înmlădiindu-se cu graţie. Bărbaţii, înalţi şi zvelţi, îşi aplecau uşor capetele sub pânza cortului, iar femeile, cu rochii de mătase ce li se înfoiau în jurul coapselor ca petalele trandafirilor, păreau nişte umbrele minunate. Alergau din ce în ce mai repede, dansând şi ridicând în aer când un picior, când celălalt, în timp ce caii se aplecau tot mai mult, iar starostele trupei se învârtea mereu în jurul stâlpului din mijlocul arenei, plesnind din biciuşca şi strigând: Hi! Hi! În spatele lui, clovnul făcea fel de fel de ghiduşii, care mai de care mai năstruşnice.

  Curând, toţi călăreţii sloboziră hăţurile. Femeile îşi lipiră mâinile de coapse, iar bărbaţii îşi încrucişară braţele pe piept. Să fi văzut ce se mai aplecau caii! Şi-aşa, unul după altul, intrau în arenă şi ieşeau, după ce făceau o plecăciune grozavă în faţa spectatorilor, care aplaudau înnebuniţi de plăcere.

  Pe arena circului se săvârşeau adevărate minuni. Publicul se tăvălea de râs privind năzdrăvăniile clovnului, care n-avea astâmpăr. N-apuca bine starostele să-i spună o vorbă, că el îi şi trântea în obraz una din glumele lui fără pereche. Nu puteam pricepe cum naiba-i treceau prin cap atâtea deodată şi cum de le brodea aşa de repede şi aşa de bine. Mie nu mi-ar fi trecut prin cap atâtea glume nici într-un an întreg.

  După câtva timp, un beţiv încercă să intre în arenă, zicând că vrea şi el să călărească, cică se pricepea de minune. Degeaba încercară să-l oprească, nici nu voia să audă. Reprezentaţia încetase din pricina lui. Spectatorii începură să-l huiduiască şi să-şi râdă de el. Scos din fire, beţivanul făcu gălăgie, întărâtându-i şi mai mult pe spectatori. Câţiva dintre ei se ridicară de pe bănci şi se repeziră spre arenă, strigând: „Daţi-i una! Afară cu el!” Vreo două muieri începură să ţipe. Atunci starostele trupei se simţi dator să rostească un mic discurs, zicând că speră că spectacolul nu va mai fi tulburat şi că dacă beţivanul făgăduieşte să nu mai facă scandal, o să-i dea voie să-ncalece, numai să se poată ţine pe cal. Publicul încuviinţă râzând, iar zurbagiul se sui pe un cal, care numaidecât începu să sară şi să dea din copite, târând după el doi grăjdari ai circului care i se agăţaseră de hăţuri, ca să-l oprească. Beţivanul se atârnase de greabănul animalului şi la