În cele din urmă, în ciuda grăjdarilor care tot trăgeau de hăţuri, calul scăpă din strânsoare şi porni valvârtej jur împrejurul arenei, cu nătărăul ăla agăţat de greabănul lui, bălăbănindu-şi până la pământ când un picior, când celălalt. Publicul să înnebunească, nu alta. Pe mine însă treaba asta nu mă îndemna de loc să râd. Tremuram pentru viaţa lui. Deodată însă beţivanul se opinti, apucă hăţurile şi sări în picioare pe spinarea calului, apoi dădu drumul hăţurilor şi rămase aşa, în vreme ce calul gonea ca turbat. Se ţinea drept şi cu atâta uşurinţă, de parcă în viaţa lui nu pusese rachiu în gură. Fără veste, începu să-şi smulgă ţoalele de pe el, azvârlindu-le în aer, de se făcu întuneric. Una peste alta, lepădă vreo şaptesprezece rânduri de haine. Acum părea zvelt şi chipeş, îmbrăcat într-un costum fain şi pestriţ de-ţi lua ochii. După ce-şi domoli armăsarul cu pleasna biciului, sări jos, făcu o plecăciune de toată frumuseţea şi porni ţopăind spre vestiar, în vreme ce spectatorii urlau de plăcere şi uimire.

  Să fi văzut ce mutră a făcut starostele trupei când şi-a dat seama că fusese dus de nas – şi încă de unul din oamenii lui! Şmecherul ăla scornise totul din capul lui, fără să spună nimănui o vorbă! Drept să spun, nu-mi venea nici mie la socoteală că mă prinsesem, dar ştiu că n-aş fi vrut să fiu în pielea starostelui nici pentru o mie de dolari.

  Pe legea mea, or fi fiind pe lume circuri mai de soi ca ăsta, dar eu unul nu le-am văzut pân-acum. Oricum, pentru mine era un circ grozav şi ori de câte ori mi-o mai ieşi în cale, s-a asigurat de un client.

  În aceeaşi seară am dat şi noi o reprezentaţie. N-a venit multă lume, doar vreo duzină de persoane – cât să-ţi scoţi cheltuielile. Au râs tot timpul, scoţându-l din sărite pe duce. Nu-i vorbă, spectatorii n-au avut răbdare să stea până la sfârşit şi-au plecat cu toţii, afară de un băieţaş care adormise. Ducele zicea că bădăranii ăştia din Arkansas nu-s în stare să-l guste pe Shakespeare şi că le trebuie cu totul altceva – nişte comedioare ieftine, ba poate chiar ceva şi mai rău. „Ştiu eu care-i genul lor!” spuse el.

  A doua zi de dimineaţă ducele făcu rost de nişte coli mari de hârtie de împachetat şi de niţică vopsea neagră şi mâzgăli câteva afişe pe care le lipi pe zidurile caselor din târg. Pe afişe scria:

  ÎN SALA JUDECĂTORIEI!

  Numai trei seri!!!

  Tragedienii cu renume mondial.

  DAVID GARRICK-JUNIOR şi.

  EDMUND KEAN-SENIOR.

  De la teatrele din Londra şi de pe Continent în zguduitoarea lor tragedie.

  GIRAFA REGELUI sau.

  MINUNEA REGEASCĂ!!!

  Cinzeci de cenţi intrarea.

  În josul afişului stătea scris cu litere uriaşe:

  INTRAREA FEMEILOR ŞI COPIILOR INTERZISĂ

  — Dacă nici chestia asta nu i-o aduce în sală, se cheamă că eu nu cunosc Arkansasul! spuse ducele.

  C A P I T O L U L XXIII.

  Ducele şi regele se canoniră toată ziua să înjghebeze o scenă, o cortina şi o rampă – adică un şir de lumânări. În schimb, în seara aceea sala se umplu vârf, cât ai bate din palme. Când văzu că nu mai încape nimeni, ducele plecă de la uşa de intrare şi trecu prin culise în scena. Proţăpindu-se în faţa cortinei, rosti o scurtă cuvântare în care-şi lăudă marfa, zicând că tragedie senzaţională ca asta nu s-a văzut încă pe lume. După ce trăncăni despre piesă şi despre Kean-senior, care juca rolul ăl mai principal, ducele ridică cortina, taman în clipa când socoti că publicul e aţâţat la culme şi nu mai poate de nerăbdare. În clipa următoare apăru şi regele, târându-se în patru labe, gol-puşcă şi vopsit din cap până-n picioare în toate culorile curcubeului. Şi… dar mai bine să lăsăm restul înfăţişării sale. Arăta ceva de speriat, dar şi grozav de caraghios. Oamenii se prăpădeau de râs. Când isprăvi cu scălâmbăielile şi se rostogoli afară din scenă, spectatorii aplaudară şi zbierară aşa de tare, că regele trebui să se întoarcă şi s-o ia de la-nceput, nu o dată, ci de două ori. Şi o vacă s-ar fi tăvălit de râs văzând giumbuşlucurile tontului ăluia bătrân.

  În cele din urmă, ducele trase cortina şi, după ce se în-clină în faţa publicului, spuse că din pricina angajamentelor urgente pentru teatrul Drury Lane din Londra, unde s-au şi vândut toate biletele, marea tragedie avea să mai fie jucată doar de două ori în localitate.

  După ce mai făcu o plecăciune, le spuse că în caz că a izbutit să-i distreze şi să-i înveţe câte ceva, le-ar rămâne îndatorat dacă ar binevoi să-şi îndemne prietenii să vină şi ei la spectacol.

  Vreo douăzeci de voci zbierară:

  — Ce, s-a şi terminat? Asta-i tot?

  — Da – răspunse ducele.

  A urmat o tevatură nemaipomenită.

  — Ne-au tras pe sfoară! urlau spectatorii, scoşi din minţi. Apoi se ridicară în picioare şi se repeziră spre scenă şi spre vestiţii tragedieni.

  Dar un găligan chipeş sări de pe o bancă şi răcni mai tare ca toţi:

  — Fraţilor, staţi niţel! Vreau să vă spun doar o vorbă. (Oamenii se opriră s-asculte.) Aşa-i, am fost traşi pe sfoară, şi-ncă cum! Dar n-are rost s-ajungem de râsul târgului şi să nu ne putem spăla de ruşinea asta cât om trăi. Eu zic să plecăm în linişte de-aici şi să le vorbim şi celorlalţi despre spectacol, ca să vină şi ei. Aşa, o să fim cu toţii în aceeaşi oală. Nu-i mai cuminte aşa?

  — Aşa-i, aşa-i! Are dreptate judele! strigară ceilalţi într-un glas.

  — Atunci, aşa rămâne. Nu spuneţi nimănui c-am fost traşi pe sfoară. Duceţi-vă acasă şi sfătuiţi pe fiecare să vină să vadă tragedia.