A doua zi, tot târgul nu vorbi decât despre frumuseţea spectacolului, iar seara, sala se umplu din nou până la refuz şi publicul înghiţi găluşca, la fel ca la prima reprezentaţie.

  După spectacol, m-am întors cu regele şi cu ducele şi-am cinat pe plută; cam pe la miezul nopţii, ăi doi ne porunciră, mie şi lui Jim, să pornim cu pluta la vale şi s-o ascundem cu vreo două mile mai jos de târg.

  A treia seară, sala se umplu şi mai vârtos, de data asta cu oamenii care văzuseră spectacolul în primele două seri. Aflându-mă la intrare, lângă duce, am băgat de seamă că toţi cei care intrau aveau buzunarele burduşite sau ascundeau sub haină ceva ce nu mirosea de loc a odicolon, ci mai degrabă a ouă clocite, varză stricată şi alte alea. Puteam să jur ca-n sală intraseră şi nişte pisici moarte – le ştiu eu bine mirosul. Să tot fi fost vreo şaizeci şi patru de bucăţi.

  M-am strecurat în sală, dar n-am putut rămâne mai mult de un minut; amestecul de duhori era prea tare pentru nasul meu.

  Când văzu că sala era arhiplină, ducele dădu câţiva gologani unui flăcău, rugându-l să-i ţină puţin locul la uşă, apoi porni spre ieşire.

  Eu după el. Când am ajuns afară, îmi zise, pe întuneric:

  — Ia-o la picior până ieşi din târg şi p-ormă tuleşte-o la plută. Închipuie-ţi că te fugăreşte diavolul, auzi?

  Am luat-o Ia fugă, iar el m-a urmat. Am ajuns împreună la plută. În mai puţin de două secunde, pluta porni la vale, spre mijlocul râului. Era o noapte întunecoasă şi liniştită. Nimeni nu scotea o vorbă. Mă gândeam că nenorocitul ăla de rege are acum de furcă cu publicul. Când colo, peste câteva clipe îl văzui târându-se afară din wigwam.

  — Ei, cum a mers treaba de data asta, duce? întrebă el.

  Nici nu dăduse prin târg, pezevenghiul.

  Am aprins felinarul abia când am ajuns cu vreo zece mile mai jos de târg. Ne-am aşezat să cinăm, iar ducele şi regele s-au tăvălit de râs, amintindu-şi de festa pe care le-o jucaseră târgoveţilor.

  — Ce mocofani! Ce tembeli! spunea ducele. Puteam să jur că prima serie o să-şi ţină gura ca să-i bage şi pe ăilalţi la apă. Şi ştiam că a treia seară au de gând să ne umfle, socotind că le-a venit şi lor rândul. Ce n-aş da să le văd mutrele, acu’ că le-a venit rândul! Aş da oricât ca să văd şi eu ce-au să facă. Te pomeneşti c-au să tragă un chef, că provizii şi-au adus destule!

  În cele trei seri, potlogarii agonisiseră patru sute şaizeci şi cinci de dolari! În viaţa mea n-am văzut atâta bănet strâns cu japca în felul ăsta.

  După ce adormiră şi-ncepură să tragă la aghioase, Jim rupse tăcerea:

  — Ascultă, Huck, pe tine nu te miră cum se poartă regii ăştia?

  — Nu mă miră de loc.

  — De ce, Huck?

  — Păi, aşa li-e firea. Cred că toţi sunt la fel.

  — Bine, Huck, dar regii ăştia ai noştri sunt nişte pramatii, zău!

  — Asta zic şi eu. Pe câte ştiu, toţi regii sunt nişte pramatii.

  — Zău?

  — N-ai decât să citeşti despre ei în orice carte de istorie, şi-o să-ţi dai seama. Uită-te la Henric al optulea34; al nostru-i un înger pe lângă ăla. Uită-te şi la Carol al doilea, la Ludovic al paiş‘pelea, la Ludovic al cin’şpelea, la Iacob al doilea, la Eduard al doilea, la Richard al treilea şi la alţi patruzeci de regi, şi la toate heptarhiile saxone, care-au făcut atâta tărăboi pe vremuri. Tii, să-l fi văzut pe Henric al optulea când era flăcău! Era o grădină de băiat, nu alta! Nu trecea zi fără să-şi ia o nevastă şi-a doua zi poruncea să i se taie capul, cu nepăsarea cu care ar fi cerut nişte jumări. Zicea:, Aduceţi-o pe Nell Gwynn!” I-o aduceau, iar a doua zi dimineaţa spunea: „Tăiaţi-i capul!” Şi i-l tăiau. „Aduceţi-o pe Jane Shore!” zicea el. Şi ea venea. „Tăiaţi-i capul!” spunea el, a doua zi. Şi i-l tăiau. „Chemaţi-o pe frumoasa Rozamunda” – şi frumoasa Rozamunda se înfăţişa numaidecât. A doua zi dimineaţa regele striga: „Tăiaţi-i capul!” Le silea pe fiecare din ele să-i spună câte o poveste şi nu s-a lăsat până n-a strâns o mie şi una de poveşti din astea, pe care le-a pus p-ormă într-o carte de-i zicea Judecata de apoi.35 Drept să-ţi spun, mai potrivit nume nici că se putea. Mă Jim, tu nu-i cunoşti pe regi, da’ eu îi ştiu bine. Boşorogu’ ăsta al nostru e unul dintre ăi mai de treabă regi din toată istoria. Uită-te la Henric ăla. Într-o bună zi i se năzăreşte dumnealui să se-ncontreze cu ţara noastră. Şi ce crezi că face? Îi dă cumva de ştire ca să-i lase timp să se pregătească? Da’ de unde! Hodo-ronc-tronc, azvârle-n mare tot ceaiul de pe corăbiile din portul Boston36, îi trage o declaraţie de independenţă şi-şi pofteşte duşmanul să vină, dacă-i dă mâna. Aşa lucra dumnealui, nu dădea niciodată răgaz adversarului. Pe tat-su, ducele de Wellington, începuse să-l cam bănuiască de ceva. Da’ crezi că i-a spus-o sau că i-a cerut socoteală? Da’ de unde! L-a înecat ca pe-un pisoi, într-un poloboc cu poşircă. Ce crezi că făcea când careva îşi uita banii lângă el? Îi şterpelea numaidecât. Să zicem că-l plăteai pentru o treaba oareşcare şi se întâmpla să nu te ţii de capul lui: făcea totul pe dos. Când deschidea gura, era jale: dacă n-o închidea repede la loc, minciunile ieşeau buluc, una după alta. Vezi ce fel de păduche era Henric ăla? Să fi fost el în locul ăstor doi, le-ar fi tras târgoveţilor o păcăleala şi mai şi. Nu zic c-ai noştri-s nişte mieluşei, fiindcă, dacă stai să le judeci isprăvile, nu-s de loc nişte mieluşei, dar pe lângă ăla sunt aur. Ce mai