— Dar bine, Huck, ăsta pute al dracului!

  — Toţi put la fel, Jim. N-ai ce-i face. Istoria nu ne arată cum poate fi schimbat mirosul regilor.

  — Ducele mai merge, oarecum…

  — Da, un duce e altceva. Da’ nu-i cine ştie ce deosebire. Ăsta al nostru nu-i prea de soi. Când se-mbată, nici cu lupa nu l-ai putea deosebi de-un rege.

  — Să ştii, Huck, că-s sătul de ei, mi s-a urât să-i tot văd.

  — Şi mie la fel, Jim. Dar cu ăştia doi n-avem încotro. Trebuie să ne amintim că sunt ce sunt şi să-i răbdăm. Câteodată, aş vrea s-aud de-o ţară care-a scăpat de regi!

  La ce bun să-i spun lui Jim că ăştia nu erau rege şi duce sadea? Ar fi fost zadarnic. Şi apoi, între noi fie vorba, ăştia nu se deosebeau cu nimic de ăi adevăraţi.

  M-am dus la culcare şi Jim nu m-a sculat când mi-a venit rândul să stau de veghe. De la o vreme făcea destul de des treaba asta. Când m-am trezit în zori, şedea acolo cu capul între genunchi şi se căina amarnic. M-am făcut că nu bag de seamă. Ştiam eu ce-l doare: se gândea la nevastă şi la copii, care rămăseseră hăt-departe. I se rupea inima de dorul lor. Nu mai fusese niciodată atât de departe de-ai lui, şi sunt sigur că ţinea la ei la fel ca oamenii albi. Poate să vi se pară cu-rios, dar eu unul aşa socot. I se întâmpla deseori să se văicărească şi să ofteze, mai ales noaptea, când credea că dorm. Îl auzeam spunând: „Sărmana mea Lizabeth! Bietu’ meu Johnny! Sărăcuţii de voi! E tare greu! N-o să vă mai văd poate niciodată, niciodată!”

  Jim ăsta era un negru tare de treabă.

  Fără să vreau, am adus vorba de nevastă-sa şi de copii, iar el mi-a răspuns:

  — Mi-e inima aşa grea fiindcă mai adineauri am auzit ceva pe malu’ ălălalt, un zgomot, o izbitură, care mi-a amin-tit de ziua când m-am purtat aşa urât cu Lizabeth. Ea avea doar patru anişori, când a căzut bolnavă de scarlatină. A fost greu bolnavă, dar s-a făcut bine; şi într-o zi, când se-nvârtea prin odaie, i-am zis: „închide uşa!” Ea a stat pe loc şi s-a uitat la mine, zâmbind. Atunci am strigat la ea, scos din să-rite: „Ce, n-auzi? închide uşa!” Dar ea nu s-a mişcat, şi-a urmat să zâmbească, iar eu fierbeam. „Ţi-arăt eu ţie!” i-am strigat şi i-am dat una în cap. Fetiţa a căzut lată, iar eu m-am dus în odaia de-alături, şi-am stat acolo vreo zece minute. Când m-am întors, uşa tot deschisă şi fetiţă-n mijloc, cu ochii în jos şi cu faţa scăldată-n lacrimi. Plin de ciudă, am pornit spre ea, dar atunci (uşa se deschidea din afară), chiar în clipa aia vântul a trântit uşa în spatele ei – trosc! şi, doamne, fetiţa nu s-a mişcat din loc. Am simţit că-mi iese sulletu’ şi… şi… nu mai ştiu ce-am simţit. M-am târât afară, tremurând tot, am ocolit casa şi-am deschis uşa încet, apoi am vârât capul în uşă, înapoia fetiţei, şi-am strigat deodată la ea, tare de tot, dar ea nu s-a clintit din loc! O, Huck, am plâns atunci în hohote şi-am luat-o în braţe şi am zis: „Sărăcuţa de ea, Dumnezeu să-l ierte pe bietu’ Jim, căci el nu-şi iartă cât o trăi!”

  Da, Huck, fetiţa era surdă şi mută ca o stană de piatră, iar eu m-am purtat aşa urât cu ea!

  C A P I T O L U L XXIV.

  A doua zi, spre seară, ne-am oprit în mijlocul râului, sub un mic ostrov acoperit de sălcii, de unde se vedea câte un târguşor pe fiece mal. Regele şi ducele se apucară să ticluiască un plan pentru cele două târguşoare. Jim îi spuse ducelui că nădăjduieşte că treaba asta n-o să le ia decât câteva ore, fiindcă tare se plictisea şi se chinuia când era nevoit să zacă în wigwam, legat cu o funie. Într-adevăr, când îl lăsam singur, trebuia să-l legăm, altminteri, dac-ar fi dat cineva peste el, slobod şi neînsoţit de nimeni, l-ar fi luat la ochi. Ducele recunoscu şi el că nu-i nici o plăcere să stai legat fedeleş toată ziulica, şi-i făgădui c-o să născocească el ceva ca să-l scutească de chinul ăsta.

  Ducele era tare isteţ la minte, aşa că născoci degrabă ceva. Îl îmbrăcă pe Jim în costumul regelui Lear (un halat lung de stambă, o perucă albă şi favorite din păr de cal). P-ormă luă fardul de teatru şi-i vopsi lui Jim obrajii, mâinile, urechile şi gâtul, făcându-i-le albastre-vineţii, întocmai ca ale unui om înecat de vreo nouă zile. De când sunt n-am văzut ceva mai îngrozitor. Ducele luă apoi o tăbliţă şi scrise pe ea: „Arap bolnav, dar neprimejdios dacă-i lăsat în pace”.

  Bătu în cuie tăbliţa de o şipca, pe care o înfipse în faţa wigwamului. Jim era mulţumit. Zicea că-i mult mai bine aşa, decât să stea legat în fiece zi şi să tremure ca varga de câte ori auzea vreun zgomot: i se părea că trec ani până ne-ntorceam să-l dezlegăm. Ducele-i spuse să stea liniştit şi-l sfătui ca la caz de-şi bagă cineva nasul pe-acolo, să iasă din wigwam şi să se scălâmbăie puţin, scoţând un urlet-două, ca o sălbăticiune; musafirii nepoftiţi au să se cărăbănească mai mult ca sigur, lăsându-l în plata Domnului.

  Socoteala era foarte bună. Eu însă cred că un om cu scaun la cap nici n-ar mai fi aşteptat să-l audă urlând: Jim arăta ca un mort, ba chiar mai urât, pe legea mea!

  Potlogarii ăia aveau de gând să încerce din nou „Minunea regească” ce le adusese atâtea parale, dar pân’ la urmă se răzgândiră, zicând c-ar fi primejdios, deoarece între