timp vestea se putea lăţi pân-aici. Nu găsiră însă ceva mai bun, iar ducele spuse că se retrage pentru o oră-două, ca să-şi frământe creierii, doar-doar o găsi ceva potrivit pentru târguşorul de pe malul dinspre Arkansas. Cât despre rege, spuse că se duce în celălalt târguşor, fără nici un plan de bătaie, dar încredinţat că pronia – mai bine zis diavolul – o să-i arate calea cea mai nimerită.

  În târgul unde ne oprisem ultima oară, ne cumpărasem cu toţii haine noi. Regele şi le îmbrăcă pe-ale sale şi-mi spuse să mă-nţolesc şi eu. Se-nţelege că l-am ascultat. Regele îşi luase un costum negru şi arăta acum fercheş şi spălăţel. Nu-mi închipuiam că haina poate schimba aşa de mult un om. Înainte, arăta ca un boşorog răpciugos, dar acum, când îşi scotea pălăria nouă şi albă de pâslă şi făcea o plecăciune, zâmbind, părea atât de nobil, bun şi cucernic, c-ai fi jurat că scăpase de-a dreptul din Arca lui Noe, sau că-i moş Leviticus37 în carne şi oase.

  Jim curăţă barca, iar eu mă aşezai la vâsle. Cu vreo trei mile mai sus de târg se zărea un vapor mare, care trăsese la mal de vreo două ore, ca să încarce nişte marfă.

  — Cu ţoalele astea pe mine – îmi spuse regele – ar fi mai bine să se creadă că vin de la Saint Louis sau de la Cincinnati, sau dintr-alt oraş mare. Du-mă la vapor, Huckleberry. O să sosim cu el în târg.

  Nu trebuia să mă roage de două ori ca să merg cu vaporul. Am adus barca la mal, cu vreo jumătate de milă mai sus de târg, apoi am luat-o în lungul malului râpos, prin apa lină. Curând, am trecut pe lângă un flăcău cu o înfăţişare copilăroasă, care şedea pe-un butuc şi-şi ştergea năduşeala de pe obraji, că era o arşiţă de te topeai. Alături de el se vedeau doi desagi cât toate zilele.

  — Opreşte-aici! îmi porunci regele. Încotro mergi, băiete? îl întrebă el pe flăcău.

  — La vapor. Mă duc la Orleans.

  — Sui-te-aici! zise regele. Stai niţel, valetul meu o să te-ajute să-ţi cari sacii. Adolf, du-te şi ajută-l pe domnu’ – adăugă el, întorcându-se spre mine.

  Şi-aşa am pornit tustrei. Flăcăul nu mai ştia cum să ne mulţumească. Zicea că-i al naibii de greu să umbli cu calabalâcul în spate pe-o vreme ca asta. Îl întrebă pe rege încotro se duce, iar el îi răspunse că venea de la deal şi că se oprise de dimineaţă în celălalt târg, iar acum se ducea la ferma unui vechi prieten, cu câteva mile mai sus.

  — Când v-am văzut – îi spuse flăcăul – m-am gândit: „Na, iacătă-l şi pe domnu’ Wilks, era cât pe ce să pice la ţanc”. Da’ p-orm [mi-am zis: „Nu cred să fie el, că dac-ar fi, n-ar merge-n susu’ apei”. Aşa-i că nu sunteţi dumnealui?

  — Numele meu e Blodgett. Alexander Blodgett, mai bine zis, cuvioşia sa Alexander Blodgett, căci sunt unul din slujitorii prea plecaţi ai Domnului. Asta nu mă împiedică să-mi pară rău că domnul Wilks n-a sosit la timp, dar nădăjduiesc că nu pierde nimic prin această întârziere.

  — De pierdut, nu pierde nici o avere, pentru că oricum tot o să-i pice lui, n-am eu grijă de-asta, dar a pierdut prilejul să-l mai vadă pe frate-su Peter în viaţă. S-ar putea să nu-i pese, cine ştie! Da’ frate-său ar fi dat orice ca să-l vadă înainte de a-şi da duhul. În ultimele trei săptămâni n-a vorbit decât despre asta, nu-l văzuse din copilărie! Cât despre celă-lalt frate, William, pe ăla nu l-a văzut niciodată. Ăla-i surdomut şi n-are mai mult de treizeci-treizeci şi cinci de ani. Singurii din familie care-au hălăduit pân locurile astea au fost George şi Peter. George era căsătorit, da’ şi el şi nevastă-sa şi-au dat şufletu’ anu’ trecut. Harvey şi William sunt singurii care-au mai rămas. Şi cum vă spusei, n-au sosit la vreme.

  — Le-a trimis vorbă careva?

  — Păi, sigur! Acu’ o lună-două, când Peter a căzut întâiaşi dată la pat. Zicea atunci că n-are să se mai scoale. Ştiţi, era cam bătrâior, iar fetele lui George erau prea tinere ca să-i ţină tovărăşie, afară de Mary Jane, roşcovana. De-aia, după moartea lui George şi-a nevesti-şi, a rămas cam singur şi nu prea mai avea chef de viaţă. Dar tânjea să-i vadă pe Harvey şi pe William, nu de alta, da’ era dintre ăi care nu le vine uşor să-şi facă testamentul. A lăsat o scrisoare pentru Harvey, în care-i spune unde-a ascuns banii şi cum vrea să-şi împartă restu’ averii, ca să nu ducă lipsă de nimic fetele lui George, nu de alta, da’ George nu le-a lăsat nici o leţcaie. Altceva în afară de răvaşul ăla n-a vrut să scrie.

  — Şi ce crezi, de ce n-o fi venit Harvey? Unde stă cu casa?

  — Ehei, taman în Anglia, la Sheffield. E pastor acolo. N-a pus niciodată picioru’ în ţara asta. Înainte, n-a prea avut vreme, şi poate că n-o fi primit nici scrisoarea.

  — Ce păcat că n-a mai apucat să-şi vadă fraţii, bietul de el! Şi zici că mergi la Orleans?

  — Ba chiar şi mai departe. Miercurea viitoare plec cu vaporul la Rio de Janeiro. Am un unchi acolo.

  — E o călătorie cam lungă, dar o să-ţi placă. Şi mie mi-ar plăcea. Ia spune, Mary Jane e cea mai mare? Dar alelalte ce vârstă au?

  — Mary Jane are nouăşp’ce ani, Suzana are cin’şpe, iar Joanna vreo pai’şpe. Asta împarte pomeni la săraci şi are o buză de iepure.

  — Sărăcuţele! Singure pe lumea asta haină!

  — Putea să le fie şi mai rău. Bătrânul Peter avea mulţi prieteni şi-au să aibă ei grijă să nu li se-ntâmple nimic rău fetelor. E acolo Hobson, preotu’ baptist, diaconu’ Lot Hovey, p-ormă Ben Rucker şi Abner Shackleford, şi