Levi Bell, avocatu’, p-ormă doctoru’ Robinson, şi nevestele lor, şi văduva Bartley şi… da, o mulţime de prieteni. Da’ cu ăştia Peter era prieten la toartă şi pomenea uneori de ei în scrisorile sale, aşa că Harvey o să ştie de unde să-şi aleagă prietenii, când o să sosească aici.

  Bătrânul îl tot descusu pe flăcău, până când acesta îşi deşertă întreg sacul. Pezevenghiul voia să ştie tot ce se întâmplă în târgul ăla afurisit: şi ce-i cu familia Wilks, şi ce meserie avusese Peter (fusese tăbăcar), şi cu ce se îndeletnicise George (ăla fusese dulgher), şi ce-nvârteşte Harvey (ăsta era pastor reformat), şi câte şi mai câte, de nu mai isprăvea. În cele din urmă-l întrebă:

  — Da’ de ce voiai să te duci pe jos până la vapor?

  — Fiin’că-i un vapor mare, care merge la Orleans, şi mi-era teamă că n-o să oprească aici. Vapoarele mari nu opresc când le fluieri. Alea din Cincinnati opresc, dar ăsta-i din Saint Louis.

  — Ia spune, Peter Wilks era bogat?

  — Da, da, avea ceva avere. Avea case şi pământ şi umblă vorba c-ar fi ascuns pe undeva vreo trei-patru mii de dolari bani gheaţă.

  — Când zici c-a murit?

  — N-am zis, da’ a murit aseară.

  — Îl îngroapă mâine, de bună seamă.

  — Da, pe la amiază.

  — Mare nenorocire, da’ ce să-i faci? Mai devreme sau mai târziu toţi sfârşim aşa. Totul e să fii pregătit. Atunci mori cu cugetul împăcat.

  — Aşa-i, dom’le. E ăl mai bine. Tot aşa-mi zicea şi maică-mea.

  Când am ajuns la vapor, era aproape gata cu încărcarea, aşa că în curând porni, însă fără noi. Plimbarea mea a căzut baltă, fiindcă regele îşi schimbase gândul. După ce plecă vaporul, regele îmi porunci să vâslesc cale de încă o milă, până la un loc pustiu; când am ajuns acolo, sări pe mal şi-mi zise:

  — Dă fuga înapoi şi adu-mi-l pe duce! Adu-mi şi geamantanele alea noi. Dacă s-a dus cumva pe malul celălalt, du-te acolo şi adu-l încoace. Spune-i să lase totul, orice-ar fi. Hai, mişcă-te!

  Am priceput eu ce punea la cale, da’ n-am scos o vorbă, fireşte. După ce m-am întors cu ducele, am ascuns barca, iar ei s-au aşezat pe un buştean şi regele i-a povestit de-a fir-a-păr tot ce-i spusese flăcăul ăla, fără să uite nici un cuvinţel. Se silea tot timpul să vorbească la fel ca un englez sadea şi zău că pentru un mocofan ca el nu era rău de loc. N-aş fi în stare să-l imit şi nici nu-ncerc. Da’ zău, era destul de bine.

  — Ce-ai zice ca tu să fii ăla surdomut, Bilgewater? îl întrebă el deodată.

  — Las’ pe mine! zise ducele şi-i mărturisi că jucase cândva pe scenă rolul unui surdomut.

  Aşteptară apoi să se ivească un vapor. Pe la vreo cinci după-amiază, trecură prin faţa noastră două vaporaşe, dar nu păreau să vină de departe. În cele din urma se ivi un vapor mare şi-i făcură semn. O barcă veni să ne ia şi ne suirăm pe bord. Vaporul venea tocmai de la Cincinnati şi când căpitanul află că mergeam doar vreo patru-cinci mile, începu să facă spume la gură şi să ne înjure, ameninţându-ne că n-o să ne debarce. Dar regele nu-şi pierdu cumpătul:

  — Dacă unor gentlemeni le dă mâna să plătească câte un dolar de fiece milă, ca să fie primiţi pe vapor şi duşi cu barca la mal, socot că şi vaporul îşi poate îngădui să-i ducă.

  Ăi de pe vapor se muiară auzind cuvintele astea. Când am ajuns în dreptul târgului, ne-au trimis cu barca la mal. Vreo douăzeci de oameni se adunaseră acolo văzând că se apropie barca.

  — Domnilor – îi întrebă regele – poate cineva dintre domniile voastre să-mi spună unde locuieşte Peter Wilks?

  Oamenii se uitară unul la altul şi dădură din cap, părând să spună; „Ce ţi-am zis eu?” Apoi unul din ei rosti cu blândeţe şi mâhnire în glas;

  — Îmi pare rău, domnule, dar nu vă putem spune decât unde a locuit până aseară.

  Într-o clipită, pezevenghiul se prăbuşi peste omul ăla, proptindu-şi bărbia de umărul lui, şi bolborosi printre lacrimi:

  — Vai! Bietul nostru frate! S-a dus şi n-am mai apucat să-l vedem! O, ce soartă vitregă!

  Apoi se întoarse sclifosindu-se şi făcându-i tot felul de semne prosteşti ducelui, care vă jur c-a scăpat un geamantan din mâna şi-a izbucnit şi el în plâns.

  N-am mai văzut în viaţa mea asemenea pramatii.

  Oamenii se strânseră în jurul lor şi încercară să-i ogoiască, spunându-le o mulţime de drăgălăşenii. Apoi le cărară în spinare geamantanele, la deal. Cei doi hoţomani se sprijineau de ei şi plângeau de mama focului, iar oamenii îi povesteau regelui despre ultimele clipe ale lui frate-său. Regele maimuţări în faţa ducelui această poveste, dând din mâini ca un bezmetic, iar după aceea amândoi se jeliră şi-l plânseră pe răposatul tăbăcar de parcă i-ar fi pierdut pe cei doi’şpe apostoli.

  Negru să mă fac dac-am mai pomenit aşa ceva! Îţi venea să roşeşti pentru tot neamul omenesc.

  C A P I T O L U L XXV.

  În două minute vestea dădu ocol târgului. Din toate părţile vedeai alergând oameni, unii trăgându-şi din mers cămaşa pe ei. În curând, ne-am pomenit în mijlocul unei mulţimi, care tropăia ca un regiment în marş.

  Vedeai la ferestre şi în pragul caselor puzderie de oameni şi nu trecea un minut făr’ să auzi pe câte unul spunând peste gard:

  — Ei să fie?

  — Sigur că-s ei – răspundea cineva din mulţime.

  Când am ajuns în faţa casei, uliţa gemea de lume. Cele trei fete stăteau în prag. Mary Jane era într-adevăr roşcovană, dar cu toate astea era frumoasă foc. De bucurie că-i sosiseră unchii, ochii şi obrajii îi străluceau ca soarele. Regele îşi