A fost ceva ca-n basme! Mai toţi cei de faţă – în orice caz toate muierile – plângeau de bucurie văzându-i în sfârşit laolaltă şi cuprinşi de-o asemenea fericire.

  Deodată, am băgat de seama că regele-l împunge cu cotul pe duce şi-şi roteşte privirile prin încăpere. Zărind coşciugul aşezat într-un colţ, pe două scaune, porniră amândoi într-acolo, ţinându-se pe după umeri cu-o mâna şi ducându-şi-o pe cealaltă streaşină la ochi. Mergeau încet, cu paşi apăsaţi, iar oamenii se dădeau înapoi, ca să le facă loc, şi încremeneau fără să scoată o vorbă. Ici-colo se auzea câte un „sst!”. Bărbaţii îşi scoaseră pălăriile şi rămaseră cu capetele plecate, într-o tăcere deplină. Când ajunseră lângă sicriu, cei doi se aplecară şi priviră puţin, apoi izbucniră într-un hohot de plâns pe care puteai să-l auzi tocmai de la Orleans. Dup-aceea, se luară de gât şi, proptindu-şi fiecare bărbia în umărul celuilalt, bociră aşa vreo trei-patru minute. În viaţa mea n-am văzut oameni să verse atâta apă pe ochi. Plângeau şi ceilalţi, făcând în odaie o igrasie nemaipomenită. Iar când cei doi trecură de o parte şi de cealaltă a coşciugului şi îngenuncheară acolo, rezemându-şi frunţile de capacul lui şi bolborosind fiecare câte o rugăciune, toată lumea începu să plângă cu sughiţuri, topindu-se de atâta jale.

  Plângeau şi bietele fete, iar mai toate muierile veneau la ele şi, fără să scoată o vorbă, le sărutau solemn pe frunte. Apoi, punându-le mâna pe creştet, îşi înălţau spre cer ochii şiroind de lacrimi şi se depărtau suspinând şi smiorcăind, ca să le facă praf pe celelalte. Ţi se-ntorceau maţele pe dos când le vedeai.

  În cele din urmă, regele se ridică, înaintă câţiva paşi şi, scremându-se niţel, îi trase un discurs, plin de lacrimi şi aiureli, zicând că ce încercare grea e pentru el şi pentru săr-manul lui frate pierderea răposatului pe care n-au mai apucat să-l vadă în viaţă, după o călătorie aşa de lungă, de patru mii de mile.

  — Dar binecuvântatele voastre lacrimi de compătimire – urmă el – ne alină şi ne sfinţesc durerea.

  Le mai spuse că el şi frate-su le mulţumesc din inimă, fiin’că din gură n-ar fi în stare, vorbele fiind prea palide şi prea reci ca să dea glas acestei recunoştinţe, şi tot felul de nerozii de-astea, de ţi se făcea şi silă să le-asculţi. La urmă bolborosi un prea cucernic: amin! şi iar se porni pe plâns, de-ţi venea să crezi c-o să se prăpădească de-atâta durere.

  Abia apucase să-şi închidă pliscul, că unul din mulţime trase o cântare, pe care-o îngânară cu toţii în cor. Te-ncălzea să-i auzi şi te simţeai ca la biserică, în toiul slujbei. Mare lucru-i şi muzica asta! După toate dulcegăriile şi lăturile alea greţoase, zău că împrospăta aerul şi suna frumos şi cinstit.

  Dar regele începu din nou să dea din fălci, zicând că el şi nepoatele sale s-ar bucura nespus dacă cei mai apropiaţi prieteni ai familiei ar binevoi să rămâie la cină cu ei, ca să privegheze împreună rămăşiţele pământeşti ale răposatului.

  — Ah, dacă bietul meu frate din coşciug ar putea vorbi, ar şti pe cine sa numească, fiindcă numele astea îi erau dragi şi le pomenea ades în scrisorile sale!

  Şi zicând acestea, pomeni pe pastorul Hobson, pe diaco-nul Lot Hovey, pe Ben Rucker, pe Abner Shackleford, pe Levi Bell, pe doctorul Robinson şi pe nevestele lor, precum şi pe văduva Bartley. Sfinţia sa pastorul Hobson şi doctorul Robinson se aflau împreună tocmai în celălalt capăt al târguşorului, „la vânătoare”, adicătelea doctorul trimitea un bolnav pe lumea ailaltă, iar popa îi dădea o mână de ajutor. Avocatul Bell era plecat la Louisville, după nu ştiu ce daraveri. Dar toţi ceilalţi erau de faţă, aşa că veniră şi-i strânseră regelui mâna, mulţumindu-i şi stând oleacă de vorbă cu el. Apoi îi strânseră şi ducelui mâna, însă în tăcere, zâmbindu-i şi dând din cap ca nişte smintiţi, în vreme ce el le făcea tot felul de semne cu mâinile, gângurind într-una ca un prunc care încă nu poate vorbi.

  Cât despre rege, îi dădea înainte cu gura; întreba de fie-care om şi de fiece câine din târg, spunându-le pe nume şi amintind de tot felul de istorii petrecute cândva în localitate, în familia lui George sau în cea a lui Peter, fără să uite, bineînţeles, să spună că toate astea i le scrisese chiar răposatul. Minţea cu neruşinare, fiindcă aflase toate istoriile astea de la zevzecul ăla pe care-l dusesem cu barca pân’ la vapor.

  Apoi Mary Jane aduse testamentul lăsat de unchiu-su, iar regele îl citi cu glas tare, aghezmuindu-l cu lacrimi. Răposatul lăsa fetelor casa şi trei mii de dolari aur; tăbăcăria (care aducea un venit bunicel) o dădea lui Harvey şi William, împreună cu alte case şi pământuri (în valoare de aproape şapte mii de dolari), başca trei mii de dolari aur. Scrisoarea mai arăta că cei şase mii de dolari erau ascunşi în pivniţă. Cei doi potlogari spuseră că se duc să aducă banii ca să facă împărţeala în văzul tuturor, iar mie îmi porunciră să vin după ei c-o lumânare. Când am ajuns în pivniţă, am închis bine uşa după noi. Dibuind sacul, ăi doi îl deşertară pe podea. Ţi-era mai mare dragul să vezi atâţia galbeni. Tii, ce-i mai străluceau ochii regelui! Bătându-l pe umăr pe duce, îi spuse:

  — Zi că nu-i grozav! Pe legea mea, Bilge, e mai abitir ca „Minunea regească”!

  Ducele încuviinţă. Îşi vârâră amândoi mâinile în grămada de galbeni, care-ncepură să le curgă printre degete şi să cadă zornăind pe podea.

  — Ce să mai vorbim – zise regele – e taman ce ne trebuia, mie şi ţie, Bilge, să fim fraţii unui mare bogătaş mort şi moştenitorii lui din strainătăţuri. Vezi ce-nseamnă să te-ncrezi în pronie? E ăl mai