Alţii s-ar fi mulţumit să pună mâna pe-o comoară ca asta şi s-o ia pe încredere. Da’ ei nu, zor nevoie să numere banii! Se apucară aşadar să-i numere, dar ce să vezi, lipseau patru sute cincisprezece dolari.

  — Să-l ia dracu’! zise regele. Mă-ntreb ce-o fi făcut cu ăi patru sute cin’şpe dolari?

  Se zbuciumară niţel din pricina asta şi scotociră peste tot, dar degeaba, Pân’ la urmă ducele spuse:

  — Ei, săracu’, era cam bolnav, se vede c-o fi greşit socoteala. Asta trebuie să fie. Mai bine să lăsăm lucrurile aşa cum sunt şi să nu suflăm o vorbă despre asta. Avem destul, ne dă mâna să ne lipsim de câteva sutare.

  — Sigur că ne dă mâna. Nu la bani mă gândesc, e vorba de socoteală. Aici trebuie să lucrăm pe faţă, cinstit, pricepi?

  O să cărăm bănetul sus şi-o să numărăm în faţa tuturor, ca să nu bată la ochi. Da’ dacă mortul zice că-s şase mii de dolari, n-ar trebui să…

  — Ascultă! îi tăie vorba ducele. Ce-ar fi să acoperim deficitul?

  Şi începu să scoată galbeni din buzunar.

  — Ai avut o idee grozavă, duce! Halal de tine, ce deştept eşti! Al dracului să fiu daca nu ne scapă tot „Minunea”! zise regele şi începu să scoată şi el bani şi să-i strângă în fişicuri.

  Îşi cam goliră buzunarele, dar împliniră suma de şase mii de dolari.

  — Ascultă – zise ducele – mai am o idee. Mergem sus şi numărăm banii, pe urmă-i luăm şi-i dăm pe toţi fetelor.

  — Bravos! Vin’ să te pup, duce! E ceva colosal! Ai o devlă deşteaptă cum nu se mai află. E-o lovitură de maestru, pe onoarea mea, n-are nici un cusur. Dacă cumva mai au vreo bănuială în privinţa noastră, chestia asta o să-i curarisească.

  Gând ne-am întors sus, toată lumea se strânse în jurul mesei, iar regele numără banii şi-i aşeză pe masă în fişicuri de câte trei sute de dolari – la un loc douăzeci de fişicuri de toată frumuseţea. Oamenii se uitau cu jind la ele, lingându-şi buzele. Pe urmă regele puse banii la loc în sac şi începu să se umfle-n pene – pasămite ca să mai ţină o cuvântare.

  — Dragii mei prieteni – începu el – bietul meu frate, care zace acolo, s-a gândit cu filotimie la cei pe care-i lasă după sine în această vale a plângerii. El nu le-a uitat pe aceste sărmane mioare pe care le-a iubit şi le-a crescut sub acoperământul lui şi care acum au rămas orfane de tată şi de mamă. Da, da. Iar noi, care l-am cunoscut, ştim că ar fi fost şi mai mărinimos cu ele, dacă nu i-ar fi fost teamă să nu ne jignească pe mine şi pe scumpul său William. Oare nu-i aşa? Eu unul nu mă îndoiesc de loc c-aşa a gândit el. Dar ce fel de fraţi ar fi cei care s-ar pune împotriva gândurilor sale, în asemenea clipe? Şi ce fel de unchi ar fi ăi care într-o astfel de împrejurare ar jefui, da, ăsta-i cuvântul, aceste mioare la care el ţinea aşa de mult? Pe cât îl cunosc pe William, şi cred că-l cunosc foarte bine, el… el… Staţi niţel să-l întreb…

  Şi zicând acestea, se-ntoarse spre duce şi-ncepu să-i facă tot felul de semne cu mâna; ducele se uită o clipă la el, c-o mutră neghioabă şi năucă, apoi, deodată, păru că înţelege despre ce era vorba şi-l strânse la piept de vreo cincisprezece ori, gângurind de bucurie.

  — Eram sigur! zise regele, smulgându-se din îmbrăţişarea lui. Gred că aţi înţeles cu toţii ce-i în sufletul lui. Hai, Mary Jane, Suzana şi Joanna, luaţi-vă banii, luaţi-i pe toţi! Vi-i dăruieşte cel care zace acolo, rece dar fericit.

  Mary Jane îi sări de gât, iar Suzana şi fata cu buza de iepure îl îmbrăţişară pe duce. De când sunt n-am văzut asemenea pupături şi îmbrăţişări.

  Toţi cei de faţă se înghesuiră, cu lacrimi în ochi, în jurul pungaşilor şi începură să le strângă mâinile, mai-mai să le smulgă din umeri.

  — Ah! Ce suflete nobile! ziceau toţi. Ge frumos! Ce minunat!

  În curând se apucară iar să vorbească despre răposatu’, că ce bun era, că ce pierdere grea e pentru ei, şi-aşa mai departe. Nu trecu mult şi un vlăjgan cu nişte fălci de fier îşi croi drum în încăpere şi rămase locului, ascultându-i şi privindu-i fără să scoată o vorbă. Nimeni nu-i dădu nici o atenţie, pentru că toată lumea îl asculta pe rege, care se afla tocmai în mijlocul unei tirade:

  — …erau prietenii ăi mai buni ai răposatului. De-aia sunt poftiţi aici astă-seară. DaJ mâine vrem să vină toată lumea, că el ţinea la toţi şi avea respect pentru fiecare şi de-aia se cuvine ca orgia funebră să fie obştească.

  Şi dă-i, şi dă-i pe chestia asta, că tare-i mai plăcea să se-audă vorbind. Din când în când pomenea de „orgia funebră”, până ce ducele îşi pierdu răbdarea şi-i scrise pe o bucăţică de hârtie: „ceremonia, dobitocule!” Împături hârtiuţa şi i-o întinse peste capetele oamenilor, fără să se oprească din gângurit.

  Regele citi bileţelul, îl vârî în buzunar şi spuse:

  — Bietul William! Chiar zdrobit de durere, inima lui tot bună rămâne! Mă roagă să invit toată lumea la ceremonia funebră, vrea ca nimeni să nu lipsească. Dar n-avea de ce să se teamă, tocmai asta voiam şi eu să spun.

  Şi-i dădu înainte cu gura, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, strecurând pe ici, pe colo câte o „orgie funebră”, la fel ca până atunci. Şi după ce o pomeni de vreo trei ori, spuse:

  — Zic „orgie”, nu fiin’că e cuvântul obişnuit, tocmai că nu e (ceremonie e cuvântul obişnuit), ci pentru că orgie e cuvântul cel mai potriviT. În Anglia