nu se mai spune ceremonie funebră, cuvântul s-a demodat. Noi englezii zicem acum orgie. E un cuvânt mai bun, fiin’că arată mai limpede despre ce e vorba. Cuvântul ăsta vine de la grecescul orgo, care-nseamnă: afară, deschis, peste hotare, şi din ebraicul gis, a ascunde, a acoperi, va să zică a înmormânta. Aşa că, vedeţi, orgie funebră înseamnă o înmormântare deschisă tuturor, sau obştească.

  N-avea pereche potlogarul ăsta. Dar deodată vlăjganul cu fălci de fier îi râse în nas, spre uimirea întregii adunări.

  — Ce-i asta, doctore? strigară câţiva, iar Abner Shackleford spuse:

  — Ce-i cu tine, Robinson, n-ai auzit vestea? Dumnealui e Harvey Wilks.

  Regele rânji şi-i întinse laba:

  — Dumneata eşti doctorul şi prietenul drag al bietului meu frate? Eu…

  — Nu pune mâna pe mine! se burzului doctorul. Şi zi, vorbeşti ca un englez, ai? În viaţa mea n-am pomenit maimuţăreală mai grosolană. Dumneata, fratele lui Peter Wilks? Eşti un potlogar, asta eşti!

  Să fi văzut ce mutre au făcut toţi! Se strânseră buluc în jurul doctorului şi-ncercară să-l potolească, zicându-i că Harvey le dovedise în fel şi chip că era Harvey, că ştia numele fiecăruia dintre ei, ba chiar şi pe-al câinilor, şi-l rugară din tot sufletul să nu jignească simţămintele lui Harvey şi ale bietelor fete.

  Dar degeaba. Doctorul îi dădea înainte cu ale lui, zicând că cineva care se dă drept englez şi nu-i în stare să vorbească englezeşte ca lumea e un şarlatan şi un mincinos. Sărmanele fete plângeau, agăţate de gâtul regelui.

  Deodată, doctorul se întoarse spre ele:

  — Am fost prietenul tatălui vostru şi sunt prietenul vostru. Ca prieten sincer, care vrea să vă ocrotească şi să vă ferească de rele şi nenorociri, vă sfătuiesc să-i întoarceţi spatele ticălosului ăstuia şi să nu mai aveţi nimic de-a face cu el, cu haimanaua asta analfabetă, cu nătărăul ăsta care cică ştie greaca şi ebraica! E limpede ca lumina zilei că nu-i decât un şarlatan, care ne-a venit aici cu o grămadă de nume şi poveşti adunate de nu ştiu unde şi pe care voi le luaţi drept dovezi, lăsându-vă amăgite, cu ajutorul acestor prieteni neghiobi, care s-ar cuveni să aibă mai multă minte. Mary Jane Wilks, mă ştii că-ţi sunt prieten şi că n-am nici un interes să te mint. Ascultă-mă! Dă-l afară pe ticălosul ăsta, te rog din suflet!

  Mary Jane îşi îndreptă trupul (frumoasă mai era!).

  — Iată răspunsul meu! zise ea ridicând sacul cu bani şi punându-l în mâinile regelui: Ia, te rog, aceşti şase mii de dolari şi fă cu ei ce vei crede de cuviinţă pentru mine şi surorile mele. Şi nu ne da nici o adeverinţă!

  Apoi îşi petrecu braţul pe după mijlocul regelui, iar Suzana şi fata cu buza de iepure îl apucară de mijloc de partea ailaltă.

  Toată lumea aplaudă şi bătu din picioare, de-ai fi zis că-i furtună, iar regele îşi înălţă capul, cu un zâmbet plin de trufie.

  — Treaba voastră! spuse doctorul. Nu-mi pasă! Dar vă atrag atenţia că o să vină o vreme când până şi amintirea acestei zile o să vă întoarcă pe dos!

  Şi plecă.

  — Prea bine, doctore – spuse regele, batjocoritor. În ziua aceea o să trimitem după dumneata!

  Râseră cu toţii, spunându-i că „i-a zis-o bine”.

  C A P I T O L U L XXVI.

  După ce plecă toată lumea, regele o întrebă pe Mary Jane cum stă cu odăile de dormit. Ea îi răspunse că în camera de oaspeţi o să-l culce pe nenea William, iar în camera ei, care era cea mai încăpătoare, o să doarmă nenea Harvey. Cât despre ea, o să se ducă în odaia surorilor ei şi-o să doarmă pe-o canapeluţă.

  Aflând de la ea că sus în pod mai era o chichineaţă, c-o saltea înăuntru, regele îi spuse că chichineaţa aia e tocmai bună pentru valetul lui, adică pentru mine.

  Mary Jane ne însoţi până sus şi ne arătă odăile, care erau mobilate simplu, dar plăcut.

  Dădu să-şi ia rochiile şi celelalte bulendre din odaie, dar nenea Harvey o opri, spunându-i că nu-l stânjenesc de fel. Rochiile erau atârnate pe pereţi, după o perdea lungă de pânză. Într-un ungher era un cufăr vechi de piele, iar în alt ungher se zărea o cutie de chitară. Jur împrejur erau împrăştiate tot felul de bagateluri şi nimicuri din alea cu care-şi împodobesc fetele odăile. Regele îşi dădu cu părerea că toate marafeturile astea fac mai plăcută şi mai prietenoasă odaia, aşa că mai bine să le lase acolo.

  Odaia ducelui era foarte mică, dar tocmai bună pentru el. La fel şi chichineaţa mea.

  În seara aceea dădură o masă pe cinste, la care fură poftiţi o sumedenie de bărbaţi şi femei; eu stăteam în spatele regelui şi ducelui şi-i serveam, iar ceilalţi oaspeţi erau serviţi de negri.

  Mary Jane şedea în capul mesei, alături de Suzana. Se văieta mereu că pâinişoarele nu-s bune, că nu-s cine ştie ce nici murăturile, că puii fripţi nu-s destul de fragezi – şi alte bazaconii d-astea, pe care muierile au obiceiul să le spună ca să te silească să le lauzi bucatele.

  Oaspeţii îi răspundeau că totul e fain: „Cum de vă ies aşa de bine rumenite pâinişoarele?”, „De unde-aţi făcut rost de castraveciorii ăştia minunaţi?” şi fel de fel de mofturi d-astea, care se aud de obicei pe la mese.

  Când isprăviră de înfulecat, eu şi cu fata cu buza de iepure ne-am hrănit în bucătărie cu rămăşiţele ospăţului, în vreme ce celelalte fete dădeau o mână de ajutor negrilor să strângă masa.

  Fata cu buza de iepure începu să-mi pună o mulţime de întrebări despre Anglia. O cam băgasem pe mânecă şi simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare.

  — La-i văzut vreodată pe rege? mă întrebă ea.

  — Pe care? Pe William al patrulea? Sigur că da, vine mereu la