Ştiam că murise cu ani în urmă, da’ nu i-am spus-o.

  — Cum aşa? Merge mereu la biserica voastră? mă-ntreba fata.

  — Da, în fiece duminică. Stă în strana din faţa noastră, de cealaltă parte a amvonului.

  — Credeam că trăieşte la Londra…

  — Fireşte… Da’ unde vrei să trăiască?

  — Bine, dar tu locuiai parcă la Sheffield?

  Văzând că o scrântisem, m-am prefăcut că mă-nec cu un oscior de pui, ca să câştig timp şi să mă gândesc cum să ies din încurcătură.

  — Voiam să spun că vine mereu la biserica noastră ori de câte ori e în Sheffield. Asta se-ntâmplă numai vara, când vine acolo pentru băile de mare.

  — Ce tot vorbeşti? Păi Sheffield nu e pe ţărmul mării…

  — Da’ cine-a spus că e?

  — Chiar tu.

  — Eu?! Da’ de unde!

  — Ba da!

  — Ba nu!

  — Ba da!

  — N-am zis aşa ceva.

  — Atunci ce-ai zis?

  — Am zis că venea să facă băi de mare, atâta tot.

  — Păi bine, unde să facă băi de mare dacă nu la mare?

  — Ascultă, ai văzut vreodată apă de Colonia?

  — Da.

  — Ei, şi te-ai dus la Colonia ca s-o iei?

  — Fireşte că nu.

  — Păi, nici William al patrulea n-are nevoie să se ducă la mare ca să facă băi de mare.

  — Şi-atunci ce face?

  — I se aduce apa în butoaie, întocmai ca apa de Colonia. În palatul din Sheffield sunt multe cazane, fiindcă regele ţine morţiş ca apa să fie fierbinte. Pe malul mării n-ar putea fierbe toată apăraia care-i trebuie lui. N-au cazane acolo, pricepi?

  — Aha, acum pricep. Da’ de ce n-ai spus de la început? N-ai fi pierdut atâta vreme.

  Când am auzit-o vorbind aşa, m-am simţit iar la largul meu. Am răsuflat uşurat.

  — Ascultă – spuse ea – şi tu te duci la biserică?

  — Da, regulat.

  — Şi unde stai când te duci?

  — Păi, în strana noastră.

  — A cui strană?

  — A noastră, hm! a lui nen’tu Harvey.

  — A lui? Da’ ce-are el nevoie de strană?

  — Păi, ca să şadă, ca tot omul. Da’ ce credeai?

  — Eu credeam că stă în amvon.

  Să-l ia dracu’, uitasem că-i popă! Văzând că iar o făcusem fiartă, m-am mai înecat cu un oscior şi după ce-am chibzuit temeinic, i-am spus:

  — Ştii că eşti bine? Ce, crezi că într-o biserică nu-i decât un popă?

  — Da’ de ce-ar fi nevoie de mai mulţi?

  — Auzi! Când e vorba să predici în faţa unui rege?! Zău, n-am mai pomenit o fată ca tine! Află că-s pe puţin şaptesprezece popi.

  — Şaptesprezece?! Dumnezeule! N-aş îndura una ca asta, să ştiu de bine că nu mai ajung în rai. Pesemne că predica ţine o săptămână întreagă!

  — Aş, de unde! Nu predică toţi deodată. Câte unul pe zi.

  — Şi ceilalţi ce fac?

  — Hm! Nu prea fac mare lucru. Se foiesc prin biserică, umblă cu talgerul, lucruri d-astea. Da’ mai tot timpul nu fac nimic.

  — Şi-atunci, de ce stau acolo?

  — Păi, de podoabă. Văd că nu ştii nimic.

  — Nici nu vreau să ştiu asemenea prostii. Ia spune, cum se poartă englezii cu slugile? Mai bine decât ne purtăm noi cu negrii?

  — Nu! Acolo o slugă nu-i de loc luată-n seamă. Se poartă cu ei mai rău decât cu câinii.

  — Şi nu li se dă liber de Crăciun, de Anul nou şi de 4 iulie38 ca la noi?

  — Fii serioasă! Se vede că n-ai fost în Anglia niciodată. Ascultă, Buză de… adică Joanna, află că n-au nici măcar o zi de odihnă pe an. Nu se duc niciodată la circ, nici la teatru, nici la spectacolele cu negri, ce mai, nicăieri…

  — Nici la biserică?

  — Nici.

  — Păi, ziceai că te duci regulat la biserică…

  Hait! iar o făcusem de oaie! Uitasem că-s valetul bătrânului. Dar într-o clipă am găsit o explicaţie: i-am spus că un valet nu-i totuna cu o slugă şi că, vrând-nevrând, trebuia să mă duc la biserică şi să stau cu familia, potrivit obiceiului. Dar se vede treaba că n-am lămurit-o prea bine, fiindcă nu păru mulţumită de ce-i spusesem.

  — Pe cuvânt de onoare că nu mi-ai turnat la minciuni?

  — Pe cuvânt de onoare.

  — Nici o minciună?

  — Niciuna, zău!

  — Pune mâna pe cartea asta şi jură.

  Văzând că nu-i decât un slovar, am jurat cu mâna pe el. Fata păru ceva mai mulţumită şi-mi zise:

  — Aşa, încep să mai cred câte ceva din ce mi-ai spus, dar unele n-am să le cred nici în ruptul capului.

  — Ce n-ai să crezi, Jo? o întrebă Mary Jane, care tocmai intrase pe uşă, urmată de Suzana. Nu se cade şi nu-i frumos din partea ta să vorbeşti aşa unui străin, care-i atât de departe de ai săi. Ţie ţi-ar plăcea ca cineva să se poarte aşa cu tine?

  — Uf, Mary! Totdeauna sări în apărarea cuiva, fără să fie nevoie! Nu i-am făcut nimic. Mi-a turnat nişte gogoşi şi i-am zis că n-am să le-nghit pe toate. Altceva nu i-am spus şi cred că din atâta lucru n-o să i se facă rău.

  — Nu-mi pasă ce şi cât i-ai spus. E un străin în casa noastră şi nu se cuvenea să-i spui nimic. Să fi fost tu în locul lui, ai fi murit de ruşine. Unui străin nu se cade să-i spui nimic jignitor.

  — Dar bine, Mary, spune că…

  — N-are a face ce spune, nu despre asta-i vorba. E vorba că trebuie să te