În gândul meu îmi ziceam: „Şi pe-o fată ca asta o las eu să fie jefuită de scorpia aia bătrână?

  Suzana se amestecă şi ea în vorbă, ţinându-i isonul; tii, ce perdaf i-a tras Buzei de iepure! Mi-am zis atunci: „Încă una pe care-o las jefuită de tâlharul ăla!”

  Mary Jane îi mai trase şi ea o praftură, în felul ei drăgălaş şi blajin, de-o făcu praf pe sărmana Buză de iepure, care izbucni în plâns.

  — Hai, linişteşte-te! îi spuseră celelalte două. Cere-i iertare!

  Ea se supuse şi-mi ceru iertare, spunându-mi vorbe aşa de frumoase, că-mi venea să-i torn un car cu minciuni, numai s-o aud înc-o dată. Şi-mi ziceam în gând: „Şi pe-asta o las eu s-o jefuiască de bani hoţomanul ăla!”

  După ce isprăvi, se străduiră tustrele să mă îmbuneze, ca să mă simt ca la mine-acasă şi între prieteni. Îmi venea să intru în pământ de ruşine şi mă simţeam aşa de prost, încât m-am hotărât să le-aduc banii îndărăt, fie ce-o fi.

  Le-am spus că mă duc.la culcare. Nu era o minciună, fiindcă tot aveam de gând să mă culc odată şi-odată. Rămas singur, am căzut pe gânduri.

  „Ce să fac? îmi spuneam. Să mă duc în taină la doctorul ăla şi să-i dau în vileag pe tâlhari? Nu, nu e bine. S-ar putea să spuie de unde-a aflat şi-atunci regele şi ducele au să mă scarmene zdravăn. Să mă duc să-i spun lui Mary Jane, între patru ochi? Nu, nici aşa nu-i bine. Au să ghicească după faţa ei şi au să-şi ia tălpăşiţa, cu bani cu tot. Şi dacă fata o să ceară ajutor, până să se termine povestea o să fie vai de pielea mea. Nu, nu-i decât o cale: să fur banii fără ca ei să mă bănuiască. Au găsit aici o comoară şi n-au să se care până n-au să stoarcă tot ce-or putea din familia şi din târgul ăsta, aşa că timp am berechet. O să fur banii şi-o să-i ascund. Şi când o să fiu departe, o să-i scriu lui Mary Jane un răvaş, în care o să-i arăt unde i-am ascuns. Cel mai bine-ar fi să-i iau la noapte. Nu de alta, dar s-ar putea ca doctorul să nu fie aşa de nepăsător cum se lăuda că e, şi te pomeneşti că-i băga-n sperieţi, silindu-i s-o şteargă la iuţeală de-aici.”

  Va să zică, mă duc’ să cotrobăiesc prin odăile lor, mi-am spus. Coridorul de sus era cufundat în întuneric, dar am dibuit odaia ducelui şi-am început să-mi caut drumul cu mâinlie. M-am răzgândit însă şi am intrat în odaia regelui, socotind că pe ăsta nu l-ar răbda inima să lase banii pe mâna altuia. Am început să cotrobăi pe-acolo, dar mi-am dat seama că n-am sa fac nici o brânză pe întuneric. Se-nţelege însă că n-avea rost să aprind o lumânare, aşa că m-am hotărât să fac altceva: să-i pândesc şi să trag cu urechea. Peste câteva clipe, le-am auzit paşii şi m-am repezit să m-ascund sub pat. Dar patul nu se afla unde credeam eu, aşa că, dând de perdeaua care acoperea rochiile lui Mary Jane, m-am furişat îndărătul ei; ghemuindu-mă printre rochii, am stat smirnă acolo.

  Ăia intrară în odaie şi închiseră uşa. Prima grijă a ducelui a fost să se uite sub pat, aşa că mi-a părut tare bine că nu-l găsisem când îl căutasem. (Şi cu toate astea, când nu ţii să fii văzut, nimic nu-i mai firesc decât să te vâri sub pat.)

  Apoi se-aşezară amândoi, iar regele spuse:

  — Ei, ce e? Zi, da’ pe scurt, fiindcă-i mai bine să ne ducem jos ca să ne vedem de boceală, decât să stăm aici, la cucurigu. Cine ştie ce-or fi zicând ăia despre noi.

  — Uite despre ce-i vorba, Capeţinule. Nu-i plăcut şi nici uşor de spus: doctorul ăla nu-mi iese din minte. Vreau să ştiu ce-ai de gând. Eu am o idee şi socot că-i bună.

  — Zi-o, duce!

  — Cred c-ar fi mai sănătos să ne luăm tălpăşiţa până la trei dimineaţa şi s-o pornim pe râu cu ce-avem. Nu uita ce uşor am pus mâna pe banii ăştia, ni i-au dat înapoi, sau mai bine zis ni i-au aruncat în braţe, când noi socoteam c-o să trebuie să-i furăm. Sunt de părere să lichidăm şi s-o tulim.

  Chestia asta nu mi-a plăcut de loc. Cu o oră-două înainte, ar fi fost cu totul altceva, dar acum eram tulburat şi dezamăgit.

  — Ce faaace? izbucni regele. Fără să punem mâna pe restul moştenirii? Sa ne cărăbănim ca nişte fraieri, lăsând în urma noastră marfă de opt-nouă mii de dolari pentru cin’ s-o nimeri să o strângă? Şi-ncă marfă ca asta, aşa de faină şi uşor de vândut!

  Ducele îi răspunse, bodogănind, că se mulţumeşte cu sacul cu galbeni şi că nu-i trebuie mai mult, nu vrea să fure toată averea unor orfeline.

  — Ce tot vorbeşti? se burzului regele. N-o să le furăm decât banii ăştia. Au să sufere doar ăi care-au să cumpere casele şi pământurile, fiin’că de îndată ce-au să afle că nu noi suntem apropitarii, şi-au să afle asta foarte curând după plecarea noastră, vânzarea n-o să mai stea-n picioare şi totu’ o să revină moştenitorilor. Orfelinele tale au să-şi recapete casa şi asta le-ajunge. Sunt tinere şi vioaie şi pot să-şi câştige uşor existenţa. N-au să sufere. Păi, gândeşte-te, pe lumea asta sunt mii şi mii de oameni care n-o duc aşa de bine ca ele. Fii pe pace, n-au să aibă de ce să se plângă.

  Regele îl duse astfel cu vorba, până ce ducele încuviinţă, dar adăugă că, după părerea lui, ar fi o prostie să mai rămână, cu doctorul ăla pe urmele lor.

  — Dă-l dracului de doctor!