Dădură să coboare, dar ducele mai avea ceva pe limbă.

  — Cred că n-am ascuns banii unde trebuie.

  Asta mă mai înveseli. Începusem să cred că n-am să aflu nimic de la ei.

  — De ce? întrebă regele.

  — Fiindcă Mary Jane o să poarte doliu începând de mâine şi, până să ne trezim, negrul care deretică prin odăi o să primească poruncă să împacheteze toate ţoalele astea. Ai mai văzut negru care să găsească bani şi să nu ia şi el niscaiva cu împrumut?

  — Bravo, duce, văd că ţi-a venit mintea la cap – spuse regele şi începu să scotocească pe sub perdea, la câţiva paşi de locul unde mă ascunsesem. M-am lipit de perete şi mi-am ţinut răsuflarea; ce-i drept, tremuram ca varga. Mă-ntrebam ce mi-ar spune dacă m-ar prinde şi mă gândeam pe unde să scot cămaşa, la o adică. Dar în doi timpi şi trei mişcări regele trase sacul, fără să simtă că eram pe-aproape. Apucară sacul, îl vârâră într-o gaură a mindirului de paie de sub salteaua de fulgi şi, îndesându-l bine, spuseră că totul e în regula, fiindcă un negru nu se-atinge decât de salteaua de fulgi, iar pe aia de paie n-o întoarce decât de vreo două ori pe an, aşa încât nu mai era nici o primejdie ca sacul să facă picioare.

  Eu însă ştiam mai bine ca ei. L-am scos de-acolo înainte să fi ajuns ei jos. M-am urcat pe bâjbâite în chichineaţa mea şi l-am ascuns acolo, pân-oi putea să-i găsesc un loc mai bun… Îmi ziceam c-ar fi mai bine să-l pitesc undeva pe-afară, fiindcă ăia aveau să scotocească toată casa, văzând că le lipseşte sacul. Puteam să jur ca aşa o sa se-ntâmple. M-am culcat cu ţoalele pe mine, dar să fi vrut şi tot n-aş fi putut adormi, atât de nerăbdător eram să isprăvesc treaba.

  Nu trecu mult şi cei doi se întoarseră. M-am dat jos din culcuş şi m-am lungit pe scăriţă, cu bărbia proptită de marginea ei, aşteptând să văd ce se-ntâmplă. Spre norocul meu, nu s-a întâmplat nimic.

  Când s-au stins ultimele zgomote ale nopţii şi până să-nceapă acelea ale dimineţii, am coborât tiptil pe scăriţă.

  C A P I T O L U L XXVII.

  M-am strecurat până la uşile odăilor lor şi am tras cu urechea. Sforăiau. Am mers mai departe în vârful picioarelor, şi am ajuns cu bine jos. Nu se auzea nici un zgomot, nicăieri. Uitându-mă printr-o crăpătură a uşii de la sufragerie, am văzut că oamenii care privegheau mortul dormeau duşi în jilţurile lor. Uşa care dădea în salonul unde se afla mortul era deschisă şi în amândouă încăperile ardea câte o candelă. Am intrat cu băgare de seamă în sufragerie şi de-acolo în salon; nu era nimeni acolo, afară de rămăşiţele lui Peter. Am încercat să merg mai departe, dar am văzut că uşa-i încuiată şi că nu-i nici o cheie în broască. În clipa aceea am auzit zgomot de paşi care coborau scara, drept în spatele meu. Am fugit în salon şi, aruncând o privire în jur, am văzut că singura ascunzătoare potrivită pentru sac era sicriul. Capacul era niţeluş tras şi prin deschizătură se putea vedea faţa mortului, acoperită cu un ştergar ud, iar deasupra giulgiul. Am vârât sacul cu bani pe sub capac şi l-am lăsat ceva mai jos, cam pe unde se încrucişau pe piept braţele răposatului. Brr! ce reci erau! Apoi am luat-o la fugă înapoi şi m-am tupilat după uşă.

  Paşii care se apropiau erau ai lui Mary Jane. Veni încet până aproape de sicriu, îngenunche şi se uită la mort, apoi îşi duse batista la ochi şi-ncepu să plângă. N-o auzeam, fiindcă stătea cu spatele la mine. Mă furişai afară şi, trecând pe lângă sufragerie, îmi veni în gând să mă încredinţez că cei care privegheau mortul nu mă văzuseră. M-am uitat prin crăpătura uşii şi-am văzut că totul rămăsese neschimbat. Ăia nu se clintiseră.

  Ajuns sus, m-am culcat, ce-i drept cam necăjit de întorsătura pe care o luaseră lucrurile, după ce mă canonisem atâta şi mă vârâsem în atâtea primejdii. Ar fi bine dacă sacul ar rămâne acolo – îmi ziceam – fiindcă mai târziu, când o să fiu iar pe râu cu vreo sută-două de mile mai jos, o să-i scriu lui Mary Jane să dezgroape mortul şi să-şi ia banii. Dar, din păcate, n-o să se întâmple aşa, ci dimpotrivă: banii au să fie găsiţi când or să vină să înşurubeze capacul – şi atunci regele o să pună gheara pe ei şi-o să cam treacă multă vreme până ce-o să mai dea el cuiva prilejul să i-i ia din mână.

  Tare-aş fi vrut să cobor şi să-i scot de-acolo, dar nu îndrăzneam. Noaptea era pe sfârşite şi mă gândeam că în curând cei care privegheau mortul au să înceapă să se mişte, şi-atunci puteam să fiu prins ţinând în mână şase mii de dolari pe care nu mi-i dăduse nimeni în grijă sau cu împrumut. N-are rost să fiu amestecat într-o treabă ca asta, îmi ziceam.

  Dimineaţa, când m-am dus jos, salonul era închis şi oamenii nu mai erau acolo. Plecase toată lumea, afară de mine, de cei din familie, de văduva Bartely şi de cei doi potlogari. M-am uitat la mutrele lor ca să văd dacă prinseseră de veste, dar n-am băgat de seamă nimic deosebit.

  Pe la prânz veni dricarul cu un om de-al lui şi, după ce aşezară coşciugul în mijlocul încăperii, pe două scaune, puseră în jurul lui toate celelalte scaune, başca alte câteva împrumutate de prin vecini, încât acum veranda, salonul şi sufrageria erau pline.

  Capacul coşciugului era întocmai cum îl văzusem mai înainte, dar nu-mi venea să mă uit înăuntru de faţă cu alţii.