În curând începu să sosească lumea. Cei doi coţcari şi fetele se aşezară în rândul din faţă, lângă coşciug. Vreme de o jumătate de ceas oamenii se perindară unul câte unul prin faţa sicriului, oprindu-se o clipă să privească chipul mortului. Câte unii vărsau şi-o lacrimă.

  Totul era tăcut şi solemn. Numai fetele şi ăia doi stăteau cu batistele la ochi şi gemeau înăbuşit, cu capetele plecate. Nu se-auzea decât târşâitul picioarelor pe podea şi, din când în când, smiorcăiala nasurilor suflate în batiste. Am băgat de seamă că nicăieri oamenii nu-şi suflă nasul mai des ca la o înmormântare; poate doar la biserică să şi-l mai sufle atâta.

  Când nu mai încăpu nimeni în casă, dricarul îşi trase mănuşile negre şi începu să se foiască fără zgomot, cu mişcări mlădioase şi uşoare, ca de pisică, punând rânduială în lucruri şi aşezându-i pe oameni aşa fel ca să se simtă bine fiecare. Fără să scoată o vorbă, îi muta pe unii dintr-un loc într-altul, le găsea loc celor întârziaţi, îşi croia drum prin mulţime – şi pentru toate astea îi ajungea doar să clatine capul sau să facă un semn cu mâna. În cele din urmă, se statornici şi el, rezemându-se cu spatele de perete. N-am văzut în viaţa mea om mai tăcut şi mai lunecos ca ăsta. Pe deasupra, nu se lipea surâsul de el, cum nu se lipeşte de-o halcă de slănină.

  Împrumutaseră un armoniu, cam hodorogit, şi când totul fu gata, o domnişoară se aşeză şi-ncepu să zdrăngăne şi să scârţâie din el, de te-apuca la lingurică. Toată lumea se porni să cânte, încât singurul care cred că se distra era mortul.

  Apoi cuvioşia sa, pastorul Hobson, începu să vorbească, domol şi ceremonios. Deodată, dinspre pivniţă se auzi un tărăboi grozav. Era un biet câine, dar făcea gălăgie, nu glumă, şi nici gând să se potolească. Pastorul fu nevoit să-şi întrerupă cuvântarea şi rămase aplecat deasupra coşciugului, aşteptând să contenească larma. Nu-ţi mai auzeai nici gândurile! Toată lumea se simţea stânjenită şi nimeni nu ştia ce să facă. Dar curând lunganul ăla de dricar îi făcu preotului un semn ce părea a spune: „Nu te teme, las’ pe mine!” Şi încovoindu-se niţel, o porni pâş-pâş de-a lungul peretelui; nu i se vedeau decât umerii, lunecând pe deasupra capetelor oamenilor. Între timp, gălăgia se înteţise. Dricarul îşi urmă drumul şi, după ce străbătu doua laturi ale încăperii, dispăru pe scara ce ducea spre pivniţă. Nici două secunde nu trecură şi se auzi un pocnet, după care câinele îşi isprăvi concertul cu un schelălăit straşnic. Se aşternu din nou o tăcere de moarte şi pastorul îşi urmă cuvântarea solemnă.

  Peste câteva clipe, spinarea şi umerii dricarului se arătară din nou, lunecând pe lângă perete. Se strecură aşa prin încăpere şi deodată se opri, se îndreptă din spate, îşi duse mâinile pâlnie la gură şi, lungindu-şi gâtul înspre pastor, îi şuieră pe deasupra capetelor celorlalţi: „Umbla să prinză un şobolan!” Zicând acestea, îşi îndoi iar spinarea şi se strecură înapoi, de-a lungul pereţelui, spre locul lui.

  Oamenii se arătară încântaţi să afle ce se-ntâmplase, fiindcă erau curioşi de felul lor.

  Lunganul nu făcuse mare lucru, dar tocmai cu asemenea lucruri mărunte cucereşti stima şi simpatia celorlalţi. Nu degeaba dricarul ăsta era omul cel mai iubit din tot târguşorul.

  Pastorul a ţinut o predică pe cinste, dar cam plicticoasă şi lungă cât o zi de post. După aceea, regele a tras şi el un discurs, cu obişnuitele-i aiureli, şi cu asta basta. Dricarul se apropie, lunecând, de coşciug, cu şurubelniţa lui. Mă uitam la el şi mă treceau năduşelile de atâta încordare. Nu se-atinse însă de nimic, mulţumindu-se să închidă cu mare băgare de seamă capacul şi să-l înşurubeze zdravăn.

  Alta acum! Nu ştiam dacă banii mai sunt sau nu în coşciug. Ce mă fac dac-a şterpelit careva sacul? De unde să ştiu eu dacă e cazu’ să-i mai scriu sau nu lui Mary Jane? Dacă o să dezgroape sicriul şi n-o să găsească nimic înăuntru, ce-o să zică de mine? La naiba, s-ar putea să fiu urmărit şi băgat la răcoare! Mai bine tac mâlc şi nu-i scriu nimic. Grozav s-au mai încurcat iţele! Căutând să le descurc, am stricat totul. Mai bine nu m-amestecam de loc în povestea asta afurisită!

  După înmormântare ne-am întors cu toţii acasă şi m-am apucat din nou să cercetez feţele oamenilor. N-aveam astâmpăr şi nu mă puteam linişti. Dar degeaba mă uitam la feţele oamenilor, fiindcă tot nu-mi spuneau nimic.

  Seara, regele merse în vizită la vecini şi cuceri inimile tuturor prin purtarea lui curtenitoare. Cu acest prilej le dădu a înţelege că enoriaşii lui din Anglia abia-l aşteaptă să se-ntoarcă în mijlocul lor aşa încât trebuie să se grăbească să-şi lichideze moştenirea, ca să poată pleca numaidecât acasă. Îi părea rău, cică, tare rău că trebuie să se grăbească; oamenii ar fi vrut, fireşte, să-i mai aibă printre ei, dar îşi dădeau seama că nu se poate.

  Regele le mai spuse că, bine-nţeles, el şi William le vor lua şi pe fete cu ei, ceea ce îi bucură nespus pe oameni, fiindcă în felul ăsta fetele aveau să scape de griji şi să se simtă bine, în sânul familiei. Fetele se arătară la rându-le foarte bucuroase şi, uitând de toate necazurile, îl rugară pe rege să vândă cât mai repede lucrurile, ca să poată pleca. Bietele fete erau aşa de fericite, că mă durea inima să le văd duse de nas şi batjocorite în felul ăsta, dar nu vedeam cum aş putea să mă amestec şi să schimb ceva, fără s-o păţesc.

  Pramatia de rege lipi numaidecât un afiş în care spunea că va scoate la mezat casa, negrii şi celelalte lucruri, la două zile după înmormântare, adăugând că doritorii puteau cumpăra şi înainte de această dată, prin bună învoială.

  A doua zi după înmormântare, cam pe la amiază, bucuria fetelor primi cea dintâi lovitură. Doi negustori de sclavi