vechi se duc și în locul lor vin altele, noi. În fiecare dimineață soarele răsare și în fiecare seară se ascunde la asfințit. Bărbații zămislesc, femeile nasc, fiecare piept respiră aer proaspăt. Dar toți cei care s-au născut, toți până la unul, merg spre locul hărăzit omului.”{94}

— La ce bun toate astea? întrebă Pentuer pe neașteptate. De-ar fi măcar adevărat că viața le-a fost dată oamenilor pentru a crește virtutea și zeii. Dar nu-i așa. Omul crud și mișel, mama care ajunge soața ucigașului fiului ei, ibovnica ce plănuiește înșelăciunea în clipa dezmierdărilor, toți aceștia trăiesc în bunăstare și-s puternici. Cei înțelepți, în schimb, sunt siliți a se ofili în trândăvie, iar cei puternici și nobili pier, ei și amintirea lor.

„Petrece-ți în voioșie ziua asta, prințe, cânta preotul, căci viața ta n-are zile multe! Unge-te cu uleiuri înmiresmate și arde tămâie, iar cununile de lotus să împodobească trupul tău și al surorii tale, care, sălășluind în inima ta, stă alături de tine. Cântece de slavă s-auziți în cinstea voastră. Alungați grijile și înveseliți-vă, căci în curând va veni ziua când va veți duce în împărăția tăcerii.”

— Uleiuri înmiresmate, cununi de lotus și-apoi… tăcere! adăugă Pentuer. Măscăriciul care face pe războinicul are mult mai mult înțeles decât lumea asta în care maimuțărim cu toții ceva, fără niciun folos pentru noi. Trecerea noastră prin viață e departe de a fi o înșiruire de clipe pline de voioșie. Cel care nu-i chinuit de foame își simte inima zbuciumată de neliniște ori de pofte. Iar de se întâmplă să ai o clipă de liniște, atunci, din străfundul sufletului, se înalță gândul tăcerii veșnice.

„Petrece o zi în veselie, cânta preotul – o, tu, Nefarhotep, bărbat cu mâini neprihănite! Eu cunosc soarta străbunilor tăi: zidurile înălțate de ei s-au prăbușit, orașele lor nu mai sunt, de parcă n-ar fi trăit niciodată. Nimeni nu se întoarce de pe tărâmul unde sunt ei să ne spună cum e acolo și să ne aline inimile. Și așa va fi mereu, până ce voi înșivă nu vă veți apropia de locul unde s-au dus ei.”

— Ai văzut tu vreodată o mare liniștită? îl întrebă Menes pe Pentuer. Nu-i așa că-i plictisitoare ca somnul fără vise? Numai după ce vântul brăzdează fața ei netedă, când un val se prăbușește în gol iar celălalt se înalță, când deasupra ei luminează fulgerele iar din adâncuri răsună glasuri amenințătoare ori jalnice, abia atunci marea e frumoasă. La fel e și un fluviu. Atâta vreme cât curge mereu într-o singură parte, îți pare că-i mort; pe când, dacă o ia la stânga ori la dreapta, capătă farmec. Și tot așa se întâmplă și cu munții: dacă ar fi fost deopotrivă de înalți ar plictisi, pe când așa, piscurile lor cu înălțimi felurite și văile adânci îți încântă vederea.

„Pune și mir pe cap, îmbracă-te în straie subțiri și unge-te cu uleiuri sfințite, cânta preotul. Înveșmântează-te cât poți de frumos și nu îngădui inimii tale să se mâhnească. Trăiește pentru plăcere, atâta vreme cât te afli pe pământ, și nu-ți întrista inima înainte de a sosi ziua tânguirii și pentru tine”.

— Așa e și viața omului, spuse Menes. Plăcerile sunt ca un fel de piscuri, iar suferințele ca niște văi prăpăstioase, și numai toate la un loc alcătuiesc viața, ce-i asemenea lanțului zdrențuit al munților libieni, la care ne uităm cu admirație.

„Căci omul a cărui inimă nu mai bate, cânta preotul, nu aude tânguirile și nu se întristează de jalea altuia. Așadar, luminează-te la față și petrece-ți zilele în voioșie, înmulțindu-le numărul”.

— Auzi? întrebă Pentuer arătând spre sat. Omul a cărui inimă nu mai bate nu numai că nu se întristează de jalea altuia, dar nici nu se bucură de propria lui viață, oricât de frumoasă ar fi ea. La ce mai slujește atunci frumusețea vieții, dacă o răscumperi cu dureri și lacrimi de sânge?

Noaptea se lăsa tot mai mult. Menes se înfășură în mantie și răspunse:

— De câte ori te vor năpădi asemenea gânduri, du-te la unul din templele noastre și privește-le pereții împodobiți cu chipuri de oameni, animale, arbori, fluvii și stele aidoma celor din lumea în care trăim. Pentru omul neînvățat, zugrăvelile acestea nu au niciun preț și poate că mulți s-au întrebat la ce slujesc și de ce se irosește muncă pentru facerea lor. Dar înțeleptul se apropie cu sfințenie și, cuprinzându-le cu privirea, citește în ele istoria timpurilor vechi și tainele înțelepciunii.

Cuprins

„Faraonul” în creația lui Bolesław Prus 5

Prima parte 18

Capitolul I 19

Capitolul II 30

Capitolul III 34

Capitolul IV 40

Capitolul V 48

Capitolul VI 55

Capitolul VII 63

Capitolul VIII 68

Capitolul IX 74

Capitolul X 80

Capitolul XI 86

Capitolul XII 94

Capitolul XIII 104

Capitolul XIV 109

Capitolul XV 119

Capitolul XVI 124

Capitolul XVII 130

Capitolul XVIII 137

Capitolul XIX 147

Capitolul XX 156

Capitolul XXI 167

Capitolul XXII 175

Capitolul XXIII 181