După alte câteva zile, Menes îi zise lui Pentuer:

— Hrana e pe sfârșite. Trebuie să mergem în părțile Nilului, să mai strângem câte ceva pentru un timp.

Își puseră amândoi în spinare niște coșuri mari și, dis-de-dimineață, începură să cutreiere satele de pe malul fluviului. Se opreau, de obicei, lângă colibele țăranilor și cântau felurite imnuri, iar Menes, ciocănind apoi la ușă, zicea:

— Suflete milostive, egipteni dreptcredincioși, dați pomană slujitorilor zeiței înțelepciunii!

— Și oamenii, de cele mai multe ori femei, dădeau ba un pumn de grâu, ba puțin orz, ori o turtă, ba un pește uscat. Uneori, însă, se năpusteau asupra lor dulăi răi, sau copiii păgânilor dădeau în ei cu pietre și noroi.

Erau ciudați acești cerșetori umili, dintre care unul înrâurise timp de câțiva ani cârma statului, iar celălalt schimbase mersul istoriei prin cunoașterea celor mai adânci taine ale firii.

În satele bogate, erau primiți mai bine; într-una din case, unde avea loc o nuntă, li se dădu de mâncare, fură cinstiți cu bere și li se îngădui să înnopteze acolo. Nici fețele și capetele lor rase, nici pielea de panteră năpârlită, nu făcură vreo impresie asupra locuitorilor din partea locului. Poporul din Egiptul de Jos, amestecat cu oameni de alte credințe, nu se deosebea prin cuvioșenie, ci-și băteau chiar joc de preoții zeiței înțelepciunii, cărora nici statul nu le purta de grijă. Stând culcați pe maldărele de trestie proaspătă, Menes și Pentuer ascultau cântecele de nuntă, strigătele oamenilor beți și, din când în când, ciorovăielile musafirilor voioși.

— Nemaipomenit! zise Pentuer. Au trecut abia câteva luni de la moartea faraonului, care a fost binefăcătorul țăranilor, și aceștia au și uitat de el. E scurtă, într-adevăr, recunoștința omenească.

— Dar ce vrei, îl întrebă Menes, ca oamenii să-și pună în vecii vecilor cenușă în cap? Când crocodilul răpește o femeie ori un copil, crezi că apele Nilului încetează să mai curgă? Nu, curg mai departe, fără să le pese nici de leșuri, nici de scăderea sau creșterea fluviului. La fel stau lucrurile și cu viața poporului. Fie că se sfârșește o dinastie și începe alta, fie că statul e sau nu zguduit de răscoale și războaie, fie că înflorește bunăstarea ori sărăcia, oamenii trebuie să mănânce, să bea, să doarmă, să se căsătorească și să muncească, așa cum copacul crește fără să țină seama de-i timp ploios ori secetos. Trebuie, deci, să îngădui oamenilor să joace dacă au picioare sănătoase, să plângă ori să cânte, după cum li-e felul simțămintelor.

— Veselia lor pare, totuși, ciudată, dacă te gândești la cele ce ai spus tu însuți despre decăderea statului, adăugă Pentuer.

— Nu-i de loc ciudată, pentru că tocmai ei sunt statul, iar viața lor e viața statului. Întotdeauna oamenii sunt cuprinși de tristețe sau de bucurie și nu-i ceas în care cineva să nu râdă, iar altul să nu ofteze. Desfășurarea faptelor de până acum ne învață că, atunci când între oameni e bucurie mai multă, statul înflorește; iar când lacrimile curg mai des, statul e în declin.

Nu trebuie să ne legăm de cuvinte, ci să ne uităm la oameni. În casa asta e bucurie, deci nu se cade să oftezi. Tot ce-ți este îngăduit e să stărui ca un număr tot mai mare de căsuțe să fie mulțumite.

Când înțelepții se întoarseră din nou la templul lor, Menes. Urcă împreună cu Pentuer pe terasa pilonului. Îi arătă un glob mare de marmură, pe care, cu ajutorul unor puncte aurii, însemnase el însuși poziția câtorva sute de stele, și-i porunci ca jumătate de noapte să urmărească mersul lunii pe cer.

Pentuer se apucă bucuros de treabă și, pentru prima oară în viață, se încredință cu ochii lui că, timp de câteva ceasuri, bolta cerească s-a rotit oarecum spre apus, în timp ce luna a trecut, printre stele, spre răsărit. Un lucru atât de simplu ca acesta îl știa Pentuer foarte bine, dar numai din auzite. Dar când acum, pentru prima oară, văzuse cu ochii lui mișcarea cerului și pribegia tăcută a lunii, fu atât de mișcat, încât căzu cu fața la pământ și plânse. În fața minții lui se dezvălui o lume nouă, a cărei frumusețe o prețui cu atât mai mult, cu cât el însuși era un mare înțelept.

După câteva zile, veni la ei un bogătaș, care le propuse să alcătuiască planul și lucrările unui canal pe pământurile lui. Le dădea, în schimb, hrană pe tot timpul lucrărilor, precum și o capră cu un ied.

Cum templul avea nevoie de lapte, Menes se învoi și porniră amândoi să lucreze. Nivelară terenul, fixară direcția canalului și începură săpăturile.

Munca aceasta grea îl învioră pe Pentuer, iar când se afla împreună cu Menes, avea chiar gust de vorbă. Numai când era în tovărășia altor oameni se posomora; râsetele și cântecele lor îi măreau parcă suferința.

Nopțile nu se duceau în sat, ci dormeau pe câmp, unde simțeau adierea lanurilor înflorite și puteau asculta glasul bucuriei omenești, fără a lua ei înșiși parte la ea.

Într-una din seri, muncile câmpului fură întrerupte mai devreme, fiindcă în sat sosise după cerșit un preot sărac, însoțit de un copil mic. Umblau din casă în casă, cerând pomană. Băiatul cânta din flaut o melodie tristă, iar când se oprea, preotul începea, cu o voce puternică, un cântec pe jumătate lumesc, pe jumătate bisericesc.

Menes și Pentuer stăteau culcați pe o colină și priveau norii în flăcări, pe al căror fundal auriu se profilau puternic triunghiurile negre ale piramidelor, ca și tulpinile negricioase și pâlcurile de palmieri. Între timp, preotul umbla din casă în casă și cânta, odihnindu-se după fiecare strofă timp îndelungat.

„Cât de liniștit e stăpânitorul cel drept! Minunata prevestire s-a împlinit. Încă de pe timpul lui Ra, vremurile cele